M-am uitat minute în șir la cursa lui Robert Glință. Am zăbovit pe imaginile publicate de Gazetă și apoi le-am luat cadru cu cadru.
Robert nu e primul la întoarcere, pare că nu e primul niciun moment. Văd doar valul de apă și camera care parcă strânge pe mijloc. Nu mi se pare că e primul nici când televiziunea pune linia aceea roșie care să-i departajeze pe concurenți.
Dar el este totuși acolo, cu un deget mai repede, cu o unghie mai mult, cu încă o poveste de spus și cu un gând pe care nu poate să-l oprească nimeni.
Robert Glință s-a întors în România din America doar ca să fie campion. Întoarcerea în România este ea însăși o victorie asupra ta, ca persoană.
Să renunți la toată experiența altora pentru că aici “suntem mai atenți cu competițiile internaționale”, iar acolo se concentrează pe campionatele școlare, arată că știi clar ce-ți dorești.
Iar faptul că mintea ta și corpul au acceptat efortul acesta imens este iarăși o victorie. Robert Glință a fost nevoit să nu se antreneze patru luni, în trecut, din cauza suprasolicitării. Când a reintrat într-un bazin a spart un zid al durerii.
De ce scriu rândurile astea? Nu doar pentru că Glință a devenit un erou pentru mine, în ultimele luni. Erou de care o să-mi leg speranțele la Jocurile Olimpice. Dar și pentru că-mi pare acel caz fericit, la noi, în care o mare voință s-a întâlnit și cu un sistem de pregătire.
La întoarcerea sa în țară, administrația sportului românesc a făcut eforturi ca omul acesta să aibă parte de pregătire de top. Și asta mai diminuează un pic din ideea că sportul românesc este mai curând o reușită individuală.
O să-mi țin pumnii strânși și respirația pentru el la vară. Și pentru Ana Maria Popescu sau pentru Drăgulescu. Poate pentru Larisa Iordache, lotul de canotaj și cel de la tenis de masă. Poate va reuși și Simona. Și cam gata. Deși sunt dispus să sufăr pentru mai mulți, cam asta avem anul acesta.
Am vorbit recent, într-un interviu Europa FM, cu Mihai Covaliu, președintele COSR. Mi-a spus că luăm poate opt sau zece medalii. Este pesimist, i-am spus. Mai curând “realist”, mi-a răspuns.
“Atâtea șanse avem și culegem ce-am făcut în sportul românesc în ultimii 20-25 de ani.” Cum ar veni, dacă de la Rio am revenit cu 4 medalii, în caz că acum luăm vreo opt se cheamă că deja avem succes.
Iar dacă obținem aceste medalii ar trebui să ne bucurăm de fiecare dintre ele ca de un mare eveniment. Căci chiar asta vor fi.
Sportul nu poate fi mai bun decât țara în care trăiește. Performanțele lui sunt legate de bani, de știința administrativă și sportivă, dar și de disponibilitatea nației de a transpira din greu.
Banii nu ne dau afară din casă. Vă aduc și vestea proastă că o să avem și mai puțini. Suma pe care o primim de CIO se va împuțina, căci din calculul de procente ies JO de la Sydney, iar de la buget dăm cam tot pe pensii și salarii.
Știința administrativă este cam tot pe acolo pe unde e toată România, sunt convins că o știți mai bine ca mine. Cât despre nația care transpiră, ei nu prea îi place sportul, copiii nu au modele, iar calculatoarele sunt ceva mai interesante.
Păi și cum am putea face? În primul rând să nu mai spunem la vară că trăim drama sportului românesc. Drama e când cineva e bolnav. Nu ne ajută nici “ce bine era înainte!”.
Ne ajută un singur lucru. Să ne gândim de azi peste 25 sau 30 de ani. Să ne gândim că viitorul nostru campion olimpic încă nu s-a născut, dar și când se va naște va avea tot ce-i trebuie, în afară de talentul cu care vine el.
Nu am fi primii care să facem asta. Acum 25 de ani, premierul John Major a considerat că țara sa este atât de slabă la sport, încât a numit-o o rușine istorică. La Atlanta 1996, UK a fost pe locul 36.
Major a legiferat atunci că o parte dintre banii de la Loterie vor merge la sport, ceea ce se întâmplă și azi. S-au cheltuit de atunci aproape 300 de milioane de lire sterline, iar anul acesta un plan de 352 de milioane este pus pe masă pentru viitoarele jocuri.
Între timp, China a anunțat că va lupta pentru câștigarea Cupei Mondiale la fotbal în anul 2050. Și pentru asta a început un uriaș program de construcție a unor terenuri mici care să atragă toată suflarea copiilor.
Ce avem noi de făcut este să nu mai privim spre trecut, ci spre viitor. Și să vedem dacă reușim să scoatem din casă o generație, două, de copii, cărora să le intre sportul în sânge. Până când dintre copiii lor se va naște un nou campion.
Și până atunci, să le spunem tuturor povestea unui puști care visează că poate fi campion olimpic din România. Și să-i ținem pumnii.
{{text}}