Cum se cheamă procedeul prin care niște oameni, să zicem Trică, Iosif sau Sorescu, primesc câte un șut în fund de la angajatori?
Abundă gesturile de recunoștință în fotbalul românesc. Finalul de sezon a strâns mănunchi câteva inițiative care vorbesc de la sine despre plată și răsplată.
Despre noblețea sufletească a conducătorilor sau a finanțatorilor cluburilor noastre. Priviți ce s-a întâmplat la FC U Craiova cu Eugen Trică, apoi întoarceți privirea către Rapid, acolo unde Mihai Iosif primește prinos de mulțumire.
Să nu uităm nici de Dinamo, care vrea cumva să își răsplătească cel mai bun jucător. Pe Deian Sorescu.
Urma Eugen să dea nas în nas cu Tuchel?
Bineînțeles că sunt căutat ironic. Lumea în general se caută de sănătate, noi, ăștia care scriem despre năravurile fotbalului, încercăm să ne păstrăm întregi la minte practicând ironia.
Cum să interpretezi, de exemplu, punerea pe liber a lui Eugen Trică la doar câteva ore după ce echipa pregătită de el a reușit o promovare autoritară în Liga 1? Ca o dovadă de pragmatism? Sau ca un deficit de încredere?
A fost altcineva autorul profesional al parcursului aproape impecabil al Craiovei mititeliene? Și de ce Trică nu ar mai fi fost bun să antreneze și pe prima scenă, urma cumva să intre în coliziune cu alde Thomas Tuchel sau Julian Nagelsmann?
Nu, oponenții lui ar fi fost Marius Croitoru și Ilie Poenaru. Și Dinu Todoran. Sau Gigi Becali.
Ingratitudinea deghizată în pragmatism
Ni se tot dă în cap cu pragmatismul ăsta, nimic altceva decât o formă travestită de ingratitudine, la pachet cu o revoltătoare lipsă de scrupule.
În Giulești, Mihai Iosif este privit în continuare mai mult ca un tip haios din poporul rapidist, și băftos pe deasupra, un om care întreține buna dispoziție a grupului. Dar nimic mai mult.
Inclusiv oameni care fac parte din istoria rapidistă nu îl percep pe Iosif ca pe un tehnician destoinic, ci ca pe unul priceput doar să apese pe butoanele sensibile ale jucătorilor cu care lucrează.
Motivul pentru care Iosif nu a fost încă zburat de la echipă pe modelul Craiova este că oamenii care decid la Rapid nu au banii familiei Mititelu. Altfel, Mihăiță al nostru recita acum versuri de unul singur pe Podul Grant.
Milionul eliberării
Cazul Deian Sorescu completează acest mic buchet de flori ale răului.
Căpitanul lui Dinamo, omul cu cel mai bun și mai constant randament în cel mai dificil sezon din toate timpurile al echipei din Ștefan cel Mare, vrea să se transfere la mai bine. La mai sigur.
La 23 de ani, ca fotbalist, dar nu numai, este cazul să încerci să te miști. Doar că asta costă. Un milion de euro au stabilit șefii lui Dinamo clauza eliberatorie a lui Sorescu. Este un preț corect pentru cine ar vrea să își asigure serviciile lui?
Probabil că da, aș zice că dacă îl vindea Becali prin intermediul celuilalt Becali suma putea fi lejer de trei ori mai mare. Și atunci, care este problema lui Deian? Iată declarația fotbalistului, suficient de lămuritoare:
"Cei din conducere mi-au dat o hârtie prin care pot pleca pentru 1 milion de euro. Nu pot să zic că m-am simțit apreciat, pentru că acea hârtie nu a venit dintr-o bucurie sau un motiv de apreciere. A venit dintr-o discuție mai aprinsă și dintr-o dezamăgire din partea celor care lucrează la birou. Am discutat ceva și s-a întâmplat altceva."
La fel ca Trică sau Iosif, Sorescu aștepta ca munca să-i fie prețuită. În cazul lui, printr-o despărțire amicală de Dinamo, tradusă printr-o clauză de reziliere modică.
Dinamo este însă un club atât de aproape de faliment încât nu își permite un gest firesc față de unul dintre fotbaliștii care au pus umărul tocmai la salvarea de la dezastru. Deocamdată.
Încă o dată, refuz clișeul că fotbalul nostru este oglinda societății. Ar fi grav dacă România de dincolo de stadioane ar fi ca România din interiorul stadioanelor.
În aceasta din urmă bunăoară, un domn Meszar de la UTA, club cercetat și dovedit de DNA pentru corupție, ne ține prelegeri despre morală și bune practici. Minunat!
{{text}}