Niagara şi coaja de portocală

La 53 de ani, Bobby Leach sărise, înlăuntrul unui butoi, în Cascada Niagara. Ieşise viu. Şase luni de spitalizare. Peste ani, avea să calce pe o coajă. Picior rupt. Amputare. Aşa se stingea!

Fred Bender, băiatul de lucra la Centrala Electrică din Ontario, petrecuse un capăt al frânghiei peste mijlocul său. Celălalt era ţinut de vreo opt prieteni, rămaşi pe mal. Complet îmbrăcat, sărise în apă şi recuperase "butoiul".

Logic, dăscălimea, popa şi moflujii de pe margine se întrebau, cu toţii, dacă Leach mai trăieşte. Harry Williams, cel care ţinea hotelul "Lafayette", lovi în partea laterală. Din interiorul coconului de oţel, careva ciocănise înapoi. "O veselie de nedescris cuprinse, atunci, mulţimea", aveau să scrie cei de la Daily Record.

Era marţi, 25 iulie 1911.

Bobby Leach nu avusese, niciodată, toţi biscuiţii în pachet. Englez la mama lui, plecase, la 18 ani, în Statele Unite, "să facă circ". Fusese angajat la "Barnum and Bailey", faimoasa companie, dădea numere de scufundări şi prezenta "trucuri" de înot.

Pe la 1908, se aruncase de pe podul Steel Arch, 63 de metri înălţime. Prinsese baloanele cu aer cald, sărea de acolo, cu paraşuta, de la două mile de pământ. Apoi făcea tot felul de nebunii cu aeroplanele.

"Dacă Annie a făcut-o, o pot face şi eu, mult mai bine!"

La un moment dat, părea că se potolise. Dar nu era aşa! Om pe la 53 de ani, ţinea un restaurant pe "Bridge Street" şi le spunea mai mereu clienţilor: "Dacă Annie a făcut-o, o pot face şi eu, mult mai bine!". Femeia fusese primul om din istorie care sărise, într-un butoi, în Cascada Niagara, pe 24 octombrie 1901, şi supravieţuise. "Nimeni nu ar mai trebui să facă asta!’’, trăsese ea concluzia. Şi, vreme de 10 ani, nimeni n-o mai făcuse! Dar el, Bobby, doar la asta se gândea! Zi şi noapte!

Pe la 14:55 totul fusese gata. Un fel de butoi cilindric, din oţel, cu bare de protecţie din lemn la fiecare capăt. Leach, înăuntru, legat, strâns, cu un ham. Plecase de la Chippawa Creek. Poliţia canadiană nu-i dăduse voie să treacă pe acolo, aşa că-i rămăsese doar partea americană.

Peste vreo cinci minute, o maşină ce gonea cu viteza vântului adusese vestea: "Se apropie!". Pe drum, în apele învolburate, lovise o piatră mare. Protecţia din faţă sărise cât colo, Bobby se alesese cu o tăietură mare, pe frunte, dar cine ştia asta? La 15:13 ajunsese pe buza cascadei, chiar în mijloc. Oamenii nu mai răsuflau, ca prin magie. Niciun sunet! Doar cataracta vorbea. "Zborul", apoi încercarea de regăsire. "Acolo este!", urlară câteva suflete. Dar un vârtej puternic prinsese ansamblul. 20 de minute de învârteală!

Bobby era viu, asta conta! A cerut oxigen, apoi, un trabuc. L-au dus la spital: tăietura de pe frunte, deja amintită, alta la urechea dreaptă, contuzii, vineţeli, ambii genunchi paradiţi şi-o falcă ruptă. Şase luni de spitalizare şi era ca nou! La 53 de ani.

Tot nu se potolise! Pe la şase decenii de viaţă sărise în apă, fără protecţie, dorind să treacă printre rocile de dinaintea cascadei. Mai mult mort decât viu, fusese scos pe braţe de William "Red" Hill Sr., un tip ce-o făcea pe salvatorul pentru toţi nebunii din zonă.

69 de ani şi-o viaţă plină!

Apoi plecase să călătorească în lume, să-şi prezinte "opera". El, soţia, Sadie, fiica de 17 ani, frumoasa Pearl, şi butoiul. Canada, Australia, Noua Zeelandă. Pe 26 februarie 1926 se găsea în Auckland. Ţinea prelegeri de jumătate de oră prin hoteluri, prin cinematografe.

Un nesăbuit aruncase o coajă de portocală, pe undeva pe Princes Street. Alunecase fix pe ea. Picior rupt. 69 de ani. Complicaţii. Infecţie. După două luni, amputarea era necesară. Dar inima nu-i mai rezistase şi se stinsese acolo, la Spitalul "Mater Misericordiae".

Două zile mai târziu, într-o vineri după-amiaza, era așezat la cele sfinte, în cimitirul Hillsborough. "In loving memory of Bobby Leach. World famous by his trip over Niagara Falls in a barrel. Died 28th April aged 69 years. R.I.P."

* Sursa: "New Zealand Herald", 29 aprilie 1926