”Noi n-avem aia, n-avem ailaltă, nu putem bate noi Anglia!”

Așa vorbea un selecționer român, Valentin Stănescu, acum mai bine de patru decenii. Și a reușit totuși să bată Anglia! Acum, în schimb, plesnim de optimism. O să-i batem de nu ne vedem!

Duminică seara e Anglia-România la Middlesbrough, un loc de coșmar pentru istoria fotbalului nostru.

De coșmar ne e însă și prezentul. După două înfrângeri cu Georgia și Armenia, pășim încrezători pe iarba legendară a inventatorilor fotbalului, locul 4 în clasamentul Mondial FIFA, ierarhie în care noi ne găsim pe poziția 43, dar riscăm să coborâm poate chiar sub cota 50 la următoarea evaluare.

Acestea sunt însă doar niște chestiuni colaterale, mult mai importante pentru administrația federală și pentru selecționer par sustenabilitatea, predictibilitatea, să dăm un gol mai mult decât adversarul și, neapărat, să începem construcția jocului de la portar. Toate, niște aiureli epocale!

O mie nouă sute toamna

De fapt nu 1900, ci 1980. România începea grupa de calificare pentru Cupa Mondială spaniolă, din 1982, alături de Anglia, Ungaria, Norvegia și Elveția.

Invitat s-o analizeze, selecționerul Valentin Stănescu (1922-1994) era de acord că suntem superiori norvegienilor și elvețienilor (cu ultimii n-a fost chiar așa, ne-au bătut la București și în cele din urmă am ratat calificarea mai ales din cauza acelei înfrângeri, 1-2 pe 10 octombrie 1981) și că trebuie să fim mai buni decât ungurii ca să prindem locul doi, direct calificant.

În opinia sa, Anglia nu putea fi învinsă. Avea și argumente. Chiar dacă lipsiseră de la ultimele două Cupe Mondiale (1974, 1978), britanicii cuceriseră prin Liverpool și Nottingham Forrest ultimele patru Cupe ale Campionilor Europeni și îl aveau pe Kevin Keegan, dublu Balon de Aur, în 1978 și 1979. Cum să te bați cu ei?

Greu cu "englejii"

A rămas memorabilă fraza aceea din "Flacăra". "Noi n-avem aia, n-avem ailaltă, nu putem să batem noi Anglia!".

Nea Tinel, om simplu, cu palmă grea, de fost portar, cu părul lui țepos, periuță, și cu vocea sa tabagică, rezultat al celor peste două pachete rase zilnic, fixa ecartul dintre noi și "engleji", cum îi plăcea să le spună.

Nu știa că marele Keegan se va certa cu selecționerul Ron Greenwood și n-avea să mai vină la București. Nici nu bănuia cu ce ambiție vor intra ai noștri pe teren, cât îi vor ajuta cei 80.000 de oameni din tribunele stadionului 23 August.

Și i-am bătut!

A fost 2-1 pentru România atunci, pe 15 octombrie 1980. Am deschis scorul prin Marcel Răducanu, șut de la marginea careului mare.

După pauză ne-au egalat britanicii, prin Woodcock. În minutul 75, Zoli Crișan a scos penalty (la VAR ar fi avut mari probleme!), iar Puiu Iordănescu a transformat și am câștigat cu 2-1.

La englezi jucau printre alții (cam greu de spus "printre alții" când e vorba de Anglia), Clemence în poartă, apoi Neal, Thompson, Brian Robson, McDermodt, Trevor Francis, Tony Woodcock.

Echipa noastră a fost: Iordache – Negrilă, Sameș, Ștefănescu (cpt.), Munteanu II – Țicleanu (75 Dumitru), Beldeanu, Iordănescu – Crișan, Cămătaru, M. Răducanu.

În ce-i privește pe "engleji", vorba lui nea Tinel, diferența atunci-acum nu e mare. La noi însă, așa cum se mai scrie uneori la filme, pe generic, orice asemănare cu personajele de acum e pur și simplu întâmplătoare.

Să nu luăm multe!

Să-l lăsăm pe nea Tinel să se odihnească în pace, ca și pe Costică Ștefănescu, "Brini" Munteanu, Fane Sameș și Zoli Crișan, călătoriți și ei din lumea asta.

Să ne imaginăm ce va fi duminică seara pe "Riverside". Englezii, cu o săptămână înainte de Euro. Noi, la ani-lumină de fobalul mare, pierzând ultimele dueluri cu Transcaucazia.

Dar bățoși, încrezători, de parcă nu ni s-ar fi întâmplat nimic. Măcar să-l bage pe Niță, să ne ferească de un scor fluviu cum a făcut cu Germania. Că prea ne dăm fuduli ca să nu luăm multe!