Dincolo de Georgia și de Anglia, totuși meciuri amicale, fotbalul românesc nu are nici conducere (s-au făcut deja șapte ani pierduți cu “Administrația Burleanu”), nu are nici antrenor, nu are nici jucători. Și nu mai mișcă nici inimile spectatorilor. Și nici presa nu e nevinovată.
Acum șapte ani când, într-o conjunctură specială, a fost ales pentru prima dată Burleanu, fotbalul nostru (vorba vine al nostru) se afla în cădere liberă. O catastrofă cum nu se mai văzuse, cum ar fi spus Zorba Grecul.
Ca să oprești o asemenea prăbușire aveai nevoie de lideri adevărați, cu perspectivă, verb, curaj. Ne-am ales cu gargară cu limbă nouă de lemn și perdele de fum deghizate în marketing revoluționar. Și, desigur, cu comisii care să analizeze, să facă, dar și să dreagă. Cum s-ar zice în economie: creștere economică negativă. S-o fi analizat, dar nu s-a făcut și nici nu s-a dres.
Jucători la alibi și cărțile moarte
Administrația Burleanu nu s-a remarcat decât prin primele generoase către sine. Au mai trăit o vreme din osânza din mandatul lui Pițurcă, l-au reciclat pe Iordănescu, ne-a bătut Albania și apoi au intrat trei cărți cu care nu câștigai nici la șeptic: Daum, Contra, Rădoi.
De fiecare dată, desigur, s-a jucat la alibi: Daum era tehnicianul străin de care aveam atâta nevoie pentru a respira din nou liber, modern, după deceniile obositoare (deși cu rezultate) marcate de Piți & Puiu. Contra era, pe hârtie, un tânăr antrenor de perspectivă, capabil să emoționeze și să scoată vestiarul din adormire. Ne-am trezit însă cu un antrenor țâfnos, cu haida-haida și 0-5 cu Spania.
Mirel venise după o semifinală de tineret care ne-a luat mințile și nu ne-a mai lăsat să observăm elementarul, dragul meu Watson: lipsa sa de experiență.
Unde ne sunt vizionarii?
Și dacă ne uităm mai atent la ultimii patruzeci de ani vedem că, de fapt, n-am avut la conducerea tehnică, să spunem așa, decât soluții de moment, improvizații, mai reușite sau dimpotrivă tot mai nereușite.
Doar doi selecționeri chiar au avut un plan, o idee pe termen mediu și lung, o filosofie (alta decât cea de a da, din gură, un gol mai mult decât adversarul): Mircea Lucescu și Loți Bölöni.
Gestionarii
Ienei și Iordănescu au fost străluciți gestionari ai unei generații excepționale, au lăsat moștenire rezultate fără precedent, dar nu și o bază pe care să se poată construi.
Retractilul Pițurcă era capabil să califice uneori naționala la turnee finale, practicând un joc meschin și eficient. Nici Pițurcă n-a dat însă o direcție de viitor.
Alți antrenori, unii buni, ca Hagi sau Răzvan Lucescu, au venit fie prea devreme, fie au fost total neinspirați. Ne iese cam puțin la bilanțul acestei rătăciri prin deșert.
Nu am făcut fotbaliști
Apoi, jucătorii. De unde să fie douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci de fotbaliști buni și foarte buni, care să joace în mod constant la echipe bune și foarte bune, pe cât posibil din Europa? Fotbaliștii poate că se mai și nasc, dar cei mai mulți sunt făcuți.
Iar noi avem exact atâția câți am făcut în ultimele decenii. Și aceștia mai au și chipul societății noastre, toate bubele ei, de la fudulie nebazată pe nimic la blazare indecentă, la pofta nestăvilită de bani și scurtături, dacă se poate fără muncă multă.
Nimeni nu e inocent: nici suporterii, nici presa
Și, nu în ultimul rând, suporterii. E ușor să iubești o echipă care bate categoric Danemarca, URSS, Columbia, Argentina sau Anglia. E infinit mai greu să ții la această echipă de acum, care ne-a învățat cum să trăim fără veri cu turnee finale și fără vise.
Am suportat, nimic de zis, i-am suportat, dar poate că ar fi trebuit să facem totuși mai mult și să nu acceptăm, să nu îndurăm o echipă națională de fotbal care nu joacă fotbal decât din când în când. Nimic nu crește din renunțare.
Și mai e și presa, care la rândul ei a mers în tandem cu societatea și naționala spre baliverne și nimic. Până la capăt, nimeni nu e inocent: nici suporterii și cu atât mai puțin presa. Măcar să fim sinceri.
{{text}}