E vorba aia care te bântuie în astfel de situaţii: nimic nu seamănă mai mult cu o casă în construcţie decât una în ruină. Şi când începe să plouă eşti la fel de murat şi în una, şi în cealaltă dacă n-ai un minim acoperiş
Mirel Rădoi face un lucru pe care l-au mai făcut şi alţii. Încăpăţânarea de a conduce naţionala prin mii de chinuri către un viitor luminos aduce cu Marşul cel Lung al lui Mao care, după cazne greu de imaginat şi cu spectrul anihilării totale, s-a dovedit a fi temelia celei mai dinamice mari puteri a lumii.
Marşul a durat peste un an şi a fost purtat pe o distanţă comparabilă cu cea dintre Bucureşti şi Beijing. Acest periplu colosal a fost posibil pentru că Mao a dispus de trei resurse virtual inepuizabile: spaţiu, timp şi oameni. Îl ajutau imensitatea Chinei şi supunerea, voită sau nu, a trupelor sale. Şi faptul că nu avea cale de întors.
E drept că din câteva sute de mii de luptători au ajuns la capăt doar câteva mii. Dar pentru că nici presa nu era cea de azi, nu a avut nevoie să spună că nu urmăreşte "ce scriu ziarele". A făcut-o şi gata! Aşa se scrie istoria. Cu sânge şi lacrimi. Cu victime. Cu orori. Ce putem înţelege noi din fotoliul nostru călduţ?!
În jurul cozii
Naţionala lui Rădoi plecată în căutarea fotbalului pierdut târăşte după ea "cadavrele" mai multor înfrângeri. După ultima, un 0-1 rezonabil cu o echipă secundă a Angliei, suntem în acelaşi loc cu întrebările şi în acelaşi loc cu răspunsurile. "Mirel, nu crezi că ar trebui să jucăm mai defensiv?". "Nu, eu nu-mi schimb principiile".
Şi aşa la nesfârşit. Castelele statisticii cad unul după celălalt, nu plecăm de pe niciun teren fără măcar două goluri încasate (Anglia şi Germania au fost excepţii pentru că, vrând, nevrând, ne-au obligat, presându-ne, să ne mai şi apărăm), nu am ajuns încă la dezideratul selecţionerului, "Să dăm un gol mai mult decât adversarul". Dimpotrivă. Acest marş forţat către un fotbal visat începe să îi obosească pe mulţi, ca şi irascibilitatea în faţa întrebărilor incomode.
Îşi duce răscrucea
Până şi Răzvan Burleanu pare a o lua în altă direcţie. În timp ce Rădoi vedea un progres al echipei în înfrângerea cu Georgia, la câţiva zeci de metri distanţă şeful FRF admitea că vorbim despre un regres. Discursurile nu mai merg braţ la braţ. "Ne aşteptam la altceva". "Avem un contract, dacă plec eu, trebuie să plătesc, dacă mă dau afară, trebuie să plătească". Vor fi nişte deconturi... Până una, alta, plătesc ochii noştri. Am ajuns să ne întrebăm nu dacă vom lua gol, ci când?
Nebunia
Şi cu toate acestea, sunteţi liberi să mă credeţi nebun, persist într-un soi de fascinaţie pentru Rădoi. Nu îl admir – mai degrabă îl căinez –, dar curajul său, statornicia în ideile sale (falimentare pentru mulţi), chiar periclitarea propriei cariere (câţi vor vrea să angajeze un astfel de Robespierre?) blochează o rejectare în bloc a demersului său.
Cel mai mic mare pericol
Numai că a-l plăcea sau nu pe Rădoi nu e subiectul principal al discuţiei. Mizele reale pentru el sunt: ratarea calificării la Cupa Mondială şi compromiterea următoarei campanii prin coeficientul în continuă scădere, frustrarea fanilor şi a şefului FRF, pentru care bătăile în serie încasate sunt precum pete de grăsime pe noile costume de oficial al forurilor internaţionale, şi întrebarea finală: la ce bun această traversare a deşertului? Ajungem undeva?
Şi mai e ceva, insidios şi extrem de periculos: acumularea de ratări în conştiinţele fotbaliştilor, starea de tunel. Deja declaraţiile ridicol de optimiste – Ivan înainte de Anglia: "Vom face un meci mare", Niţă, după Anglia: "Nu contează cu cine jucăm, sunt convins că vom face meciuri bune!" – denotă fix opusul încrederii, o hiperventilaţie, o aruncare în gol.
Jucătorii ar putea ajunge nu doar să se teamă de înfrângeri, ci să le şi aştepte ca pe o izbăvire.
Din fericire, vom şti dacă avem o ruină sau o casă care se învârte după soare curând, la începutul lui septembrie. Nu mai e mult. Până atunci îndurăm ploaia, cea din afară şi cea dinăuntru.
{{text}}