De ce s-a prăbușit Eriksen?

Când danezii s-au făcut zid în jurul colegului lor prăbușit inconștient, pentru a împiedica obiectivele camerelor TV să surprindă cum doctorii îi masau pieptul cu putere, viața lui Eriksen atârna de un fir de speranță. 

Gestul, de o lucididate și o sensibilitate impresionante, a pus un scut peste demnitatea unui om filmat în ghearele morții, dar nu a putut împiedica mințile zecilor de milioane de privitori să treacă dincolo de paravanul echipat în tricouri roșii. 

„Mi-a fost atât de teamă că o să moară”, a spus după meci fostul selecționer Age Hareide, cel care a calificat Danemarca la Euro 2020. Ca el am gândit, probabil, toți, atunci când minutele se scurgeau agonizant, iar printre centimetrii de spațiu dintre jucătorii danezi se întrezăreau din când în când niște brațe împingând puternic un stern dezgolit. 

Eforturile acelor brațe febrile l-au readus pe Eriksen la viață. Meciul s-a jucat până la urmă și a fost pierdut de colegii lui, pe care nu a avut cine să îi protejeze de impactul emoțional al momentului. La reluare, căpitanul Kjaer, cel care i-a acordat primul ajutor bunului său prieten, a ieșit de pe teren după doar 20 de minute din cauza traumei suferite. 

Amânat un an de pandemie, Euro 2020 continuă și senzația e că ar fi mers nestingherit mai departe și dacă Eriksen nu ar fi fost salvat. Dar scenele groaznice de la Copenhaga au scos la suprafață o întrebare pe care lumea fotbalului se chinuie să o îngroape tot mai des în ultimii ani. 

De ce se prăbușesc fotbaliștii tot mai des pe gazon?

 „Din punct de vedere biochimic, sportul de înaltă performanță se plasează între patologie și moarte. De aia mor sportivii pe teren”, spunea acum opt ani Dorel Tocitu, probabil cel mai valoros biochimist din sportul românesc. Statisticile ultimelor decenii îi dau, din nefericire, dreptate. 

Să luăm lista morților subite din fotbal, aflată pe o pagină de Wikipedia. Dacă în primele trei decenii, în fotbal s-a murit din cauza infecțiilor suferite în urma accidentărilor sau din cauza unor vătămări interne cauzate de ciocniri înfiorătoare, primul deces pus pe seama inimii s-a înregistrat în 1906. 

David “Soldier” Wilson - un fumător înrăit de 23 de ani, fotbalist la Leeds - a suferit un atac de cord. În ciuda durerilor atroce de piept și a recomandărilor medicilor, Wilson a continuat să joace până aproape de final, când a plecat la vestiare. Acolo s-a prăbușit. 

Următorul colaps a survenit în 1939, când norvegianul Ronnenberg a murit la câteva minute după ce a fost scos de pe gazon. Apoi, până în 1980, în fotbalul mondial s-au mai înregistrat opt decese. Într-un secol de fotbal, performanța dusese 10 vieți dincolo de granița patologiei. 

Între 1980 și 2000, rata deceselor s-a accentuat brusc. În două decenii au murit 21 de fotbaliști, de două ori mai mulți decât pieriseră în precedentul secol. Din 2000 încoace, însă, statistica e groaznică: 90 de decese cauzate în urma prăbușirii unui fotbalist pe teren, din senin. 

“Probabil, sportivii, din cauză că sunt sub presiune extraordinară social, economic și politic, acceptă contra unor asigurări mari de viață. Au încredere deplină în știință. Nu mai așteaptă să fie făcute teste pe porc, care e foarte apropiat de om, și zic: «E gata medicamentul? Dați-mi-l să-l testez! O să vedeți efectul pe mine, direct!». Așa se sare o etapă din testatea unui medicament” 

- Dorel Tocitu, biochimist român, declarație din 2013

Primele explicații pentru acest trend îngrijorător care îți vin în minte sunt: 

• apariția internetului, la finalul anilor ’90, care a permis adunarea mai multor date de pe întreg globul 
• creșterea numărului de jucători legitimați
• modul boem în care se pregăteau și jucau fotbaliștii în primul secol din istoria acestui sport 

Sunt, însă, suficiente argumente încât să explice datele statistice negre de mai sus? Dorel Tocitu, biochimistul care vede în sângele sportivilor români informații neștiute publicului, era ferm convins în 2013 că sportul de mare performanță al ultimelor decenii e împins puternic din spate nu doar de munții de bani, ci și de un element chimic: 

“Credeți că pot fi jucate 70-75 de meciuri internaționale pe an la cel mai înalt nivel fără a utiliza substanțe interzise?! Ca biochimist, spun că e imposibil. Nu se poate așa ceva. Controlul doping știți ce înseamnă? Un control doping negativ la un sportiv nu înseamnă că acel sportiv nu s-a dopat, ci înseamnă că, în ziua controlului, în corpul lui nu poate fi depistată o substanță de pe lista interzisă”.

De acum 8 ani, de când specialistul român a dat această declarație îndrăzneață, în fotbalul mondial s-au înregistrat 40 de cazuri de moarte subită. În niciunul dintre aceste cazuri, la fel ca în zecile de morți înregistrate înainte, autopsia nu a stabilit folosirea vreunei substanțe interzise drept cauză a decesului. 

Eriksen, un fotbalist al cărui organism este verificat și paraverificat periodic, a fost aproape să ajungă și el pe această listă sumbră. Prăbușirea lui cu capul înainte circulă acum pe rețelele de socializare și strânge sute de milioane de vizualizări. Prezent în tribunele Parken, Jeppe Laursen Brock, un coleg danez din rețeaua European Investigative Collaborations, mi-a scris azi-noapte, vizibil șocat: “Felul în care a căzut mă va hăitui probabil până la finalul vieții!”.

Dar de ce s-a prăbușit Eriksen? A fost o afecțiune nedepistată la un control? A fost ceva necurat la mijloc sau doar o chestiune de clipă, de destin? 

Doar Dumnezeu știe cu adevărat! 

Ce știm noi cu siguranță este că trăim într-o lume care devine tot mai tare o gigantică platformă Netflix. Plătim pentru a vedea orice, iar banii noștri alimentează o industrie, fotbalul, care împinge limitele fotbaliștilor tot mai departe. Atât de departe încât ajungem să-i vedem în direct cum își dau ochii peste cap, inconștienți, să asistăm la durerea soțiilor lor, aduse pe gazon și filmate cu zeci de camere, și să-i urmărim cu sufletul la gură cum sunt aduși înapoi de pe lumea cealaltă. 

Totul în direct, la o oră de maximă audiență și, implicit, aducătoare de venituri suculente. 

PS - Imaginile dure cu doctorii făcând eforturi uriașe pe gazon pentru a-l salva pe Eriksen mai nasc o întrebare. Oare ar fi putut fi salvat Ekeng dacă doctorii români prezenți lângă el nu îl lau ca pe un sac de cartofi și îl depuneau pe holurile de la Urgență?

“Ultimele tendințe în doping țin de inginerie genetică. Se inhibă direct, se introduc în corp cu un virus sau cu bacterii porțiuni de informație și blochează sau exacerbează activitatea unor enzime din lanțul metabolic care generează energia” 

- Dorel Tocitu, biochimist român, declarație din 2013

48 de meciurioficiale are Christian Eriksen în sezonul 2020-2021. 34 au fost în tricoul lui Inter, 14 pentru Danemarca