Orele pline de adrenalină cu ultrașii maghiari m-au făcut să mă simt aproape de visul care nu se va împlini: reporter de război.
Înainte să plec la Budapesta, mă gândeam că două zile nu îmi vor ajunge. Când timpul e scurt, vrei mereu să faci cât mai mult și uneori nu-ți iese nimic. Se întâmplă. Doar că, acum, au fost suficiente.
M-am încărcat de adrenalină în câteva ore de marș incendiar cu ultrașii și cu zecile de mii de suporteri maghiari prin capitala Ungariei.
Am visat să fiu reporter de război, dar nu voi fi, așa că mă bucur de ceea ce îmi oferă fotbalul zi de zi, clipă de clipă, inclusiv aceste întâlniri periculoase cu fanii radicali.
Am fost în mijlocul luptelor de stradă de la Copenhaga, în mai 2000, în noaptea ce a precedat finala Cupei UEFA, când doi huligani ai lui Arsenal au fost înjunghiați de susținătorii extremiști ai Galatei la cinci-șase metri de mine.
Am fost în "casa" celor mai răi ultrași ai lui Sporting, la Lisabona, în august 2017, înaintea confruntării cu FCSB, din playoff-ul Champions. Și au mai fost și alte povești tensionate.
Iar acești ultrași unguri, dincolo de eternul conflict cu jurnaliștii, i-au scandat și aplaudat numele lui Christian Eriksen, danezul trezit miraculos dintr-un stop cardiac suferit pe teren chiar la acest Euro. Azi, mă înclin în fața lor. Au și inimă, uneori prea mare.
Adrenalina nu a dispărut nici la meci, impresionat de maghiari până la capăt. De felul în care luptă, de conexiunea totală a jucătorilor cu fanii și de acel emoționant imn față în față, la sfârșitul meciului, cântat la fel de puternic și de "tricourile negre" fanatice din peluză, și de internaționali. După 0-3 cu Portugalia!
Am rămas încă o oră în tribună, pe "Puskás Aréna". Singur. Pe teren, se strânseseră plasele și cei care au grijă de gazon începeau deja să-l refacă pentru partida următoare.
O oră de liniște absolută, de meditație, după zile de fugă și exaltare. Ce experiență intensă, Budapesta! Mă voi întoarce la tine!
{{text}}