Kim şi Line

În 1992, bolnavă de leucemie, fiica lui Vilfort i-a cerut acestuia să meargă în Suedia şi să joace, promiţându-i că-l va aştepta pe patul de spital. Danezii au devenit campioni europeni. Prinţesa s-a stins la două săptămâni după finală

La 22 de ani, Kim Vilfort nu se putea plânge de nimic. Evolua în prima ligă daneză, la BK Frem, debutase, deja, în octombrie 1983, pentru echipa naţională, contra Poloniei, iar soţia era însărcinată cu Line. Un singur sezon la Lille, aşa şi aşa, întoarcerea în patria lui Hamlet şi contractul cu Brøndby. 1991 – jucătorul danez al anului, semifinală de Cupa UEFA, 0-0 şi 1-2 cu AS Roma.

Apoi, ghilotina! Primele zile din 1992 şi vestea că Line, micuţa de şapte ani, suferă de leucemie. Recepţionase în plin, trei zile nu vorbise cu nimeni. Nu-l mai interesa nimic, mai ales că prinţesa avea nevoie de spitalizare. Peter Schmeichel a fost cel care l-a sunat. Nu antrenorul, nu căpitanul. I-a spus că Iugoslavia a fost eliminată pe motiv de război şi că ei vor merge la Campionatul European. "Nu, nu voi fi acolo!" a fost primul său răspuns. Familia l-a implorat să o facă. L-a sunat pe "Ricardinho", tehnicianul care nu era prea iubit, şi i-a zis că va veni în Suedia, dar că are nevoie de o derogare. A fost înţeles.

Kim a ajuns la echipă cu o zi înaintea startului oficial. O remiză albă cu englezii, 0-1 cu amfitrionii, dezamăgire. Nu s-a ascuns, niciodată. Avea să declare, după, că se gândea că ei, veniţi, la propriu, de pe plajă, aveau să piardă primele partide, nu treceau de grupe şi se întorceau acasă. El, la a sa Line, internată.

"Pierzi ori câştigi, reapari după aceea!"

Înaintea meciului cu Franţa, bunicii celei mici, părinţii săi, l-au sunat. Starea de sănătate se înrăutăţise. A luat avionul spre Danemarca. S-au descurcat colegii lui cu băieţii din Hexagon: Henrik Larsen a deschis scorul, Papin a egalat, apoi Elstrup a dus trupa în semifinale. Contra deţinătorilor titlului european, olandezii. Kim se decisese: nu se mai întorcea, stătea acolo, lângă patul de spital. "Trebuie să mergi să joci această partidă. Pierzi ori câştigi, reapari după aceea!", i-a spus soţia. Logic, nu a vrut să audă. Atunci Line l-a rugat să o facă!!! Ce o fi fost în sufletul său?

22 iunie. A mers pe "Ullevi". Richard Møller Nielsen, un antrenor căruia nimeni nu-i dădea nicio şansă la numire, a gândit perfect: echipa era alături de Kim, el avea să joace pentru cea mică, Larsen punctase cu Franţa. Aşa că i-a titularizat pe ambii. "Unul dintre cele mai bune meciuri în care am jucat vreodată", declara Vilfort. 2-2. L-au întrebat – mai mult din priviri – dacă se bagă la penaltyuri.

Van Basten a ratat, danezii – printre care şi el – au înscris tot: Danemarca, echipa care nici măcar nu se calificase la acest turneu final, urma a juca marea finală, contra Germaniei!!! "Demonii sunt peste tot. Trebuie doar să te concentrezi şi să-ţi vezi de ale tale!", a sunat declaraţia sa. S-a întors lângă cea mică. A fost, din nou, gonit, chiar de către fetiţă: "Te voi aştepta aici!", a auzit.

Cu 12 minute înainte de final, i-a luat la mână pe apărătorii adverşi, a tras frumos şi, ajutat şi de bară, a făcut 2-0 cu friţii. Momentul perfect. Oamenii lui Vogts ieşiseră la joc, căutau egalarea după golul lui Jensen, iar mulţi spun că dacă ar fi marcat... Brehme, Köller, Riedl, Klinsmann, Sammer...

A plâns la mijlocul terenului

Au sărit, cu toţii, pe el. Ştiau cui îi dedică reuşita. Schmeichel l-a luat primul în braţe. La final, s-a pus pe plâns, chiar acolo, la mijlocul terenului.

Kim Vilfort, mustăciosul de aproape 30 de primăveri, devenea campion european. Aduna 77 de prezenţe la echipa naţională. Continua să evolueze la Brøndby până în 1998, cu peste 340 de meciuri strânse şi 77 de goluri marcate. Fanii aveau să boteze stadionul "Vilfort Park". Băiatul său, Mikkel, şi nepotul, Kasper, joacă fotbal.

Fiica sa, Line, se stingea la două săptămâni de la meciul din 26 iunie 1992.