Zilele acestea, în plin campionat european de fotbal, în București are loc una dintre cele mai spectaculoase expoziții de artă contemporană, într-o sală legendară de sport: Sala Floreasca - „Lucian Grigorescu”. Expoziția este deschisă între 12 și 28 iunie, orele 14:00-20:00.
Am fost să văd expoziția. M-a impresionat sala – o construcție superbă. Am vizitat atent expoziția – e mult de văzut și meditat. În sală am dat de un vechi prieten: cunoscutul artist Dan Perjovschi, sau cum îi spunem noi Perjo, care avea și el lucrări în expoziție.
- Dragă Dan Perjovschi, te-am văzut în sală. E foarte plăcut să povestim în acest context. Te văd ca un soi de „gaterist”, de suporter pentru un sport expus sub formă de artă. Un sentiment foarte diferit de expozițiile clasice în care ne mai vedem. Cum ai ajuns în acest proiect și cum a fost această experiență pentru tine?
- Eu consum sport si citesc publicații de sport în print si online dintotdeauna. De aia mă și enervează gazetele când dau prea mult spațiu măscăricilor domeniului. E drept că la fotbal m-am uitat mai rar, că am pierdut și câștigat în rând cu Simona Halep. Când vreau să ies din nebunia politică cotidiană citesc GSP sau Guardian Sport. Mai ales Cosașu.
Când merg cu trenul, îmi iau toate ziarele de sport pe care le găsesc în Gara de Nord. Includ desene despre sport sau sociologia sportului în fiecare expoziție pe care o fac de 20 de ani încoace. Am salutat idea și am sprijinit cum am putut apariția revistei Corner. De aia când mi-a scris Sorin de expoziție am zis „Da” imediat și am și contribuit cu niște sugestii.
- Cum e să desenezi într-o sală de sport?
- Vasile, în România mai iute desenez un cabinet de vaccinare sau o sală de handbal decât un muzeu prăfuit. Și pe subiectul Fotbal am destule de spus: dacă nu credeți, mergeți și citiți desenele din sala Floreasca. Sunt încântat să fiu în echipă cu Vlatka Horvath, Mona și Floe, Vasile Leac, Cristian Rusu, Tadija Janičić, Edi și restul artiștilor participanți… cu Sorin, Dana si Raluca. Locul este genial. Și expoziția e una din cele mai bune văzute de mine în România - ideea, display, design si ambiție. I-am zis lui Sorin s-o facă bienală….
- Ce zici de spațiul aceasta superb pentru o expoziție de artă?
- Cred că Sala Floreasca trebuie să rămână sală de handbal pentru prichindei și elevi și din când în când să găzduiască expoziții, congrese, concerte etc. Adică visul guvernanților: un mix de artă și sport... și nu așa cum se zvonește - un alt cartier rezidențial. Coastele de lemn de pe boltă sunt uluitoare... E ca Arca lui Noe întoarsă cu fundu-n sus.
Cei care gândesc „tactica și strategia”
După ce m-am despărțit de Perjo am zis să discut puțin cu responsabilii: curatorii. Curatorii în arta contemporană sunt un soi de antrenori: cei care gândesc „tactica și strategia”, cum să pună în teren „jucătorii-artiști”. Curatorii-antrenorii acestei expoziții sunt Dana Andrei & Sorin Popescu.
- Dragă Dana și Andrei, trăim într-o cultură în care anumite lumi sunt destul de rupte, despărțite. Cei cu fotbalul, cu sportul merg la stadioane și săli de sport, iar cei cu arta au locurile lor, de la galerii la spații artistice. FOTBAL. REALISMUL JOCULUI este o expoziție într-o sală de sport. Care sunt miza și sensul acestei expoziții?
- Am urmărit exact asta, să aducem în același spațiu două sau mai multe lumi care se întâlnesc rar sau deloc, sau poate nici nu sunt interesate una de cealaltă - și să le vedem cum reacționează una la cealaltă. Să scoatem în evidență fie și numai pentru câteva săptămâni, pentru că atât ne permite finanțarea obținută, un spațiu ce aparține patrimoniului arhitectural și pe care poate oamenii nu îl cunosc sau apreciază tocmai pentru că nu ține de domeniul lor.
În această expoziție am lucrat cu imaginarul creat în jurul unui stadion, cu pozițiile ocupate de anumiți actori (jucători, spectatori și suporteri, media) și am urmărit ca lucrările să dialogheze sau să coexiste; să fie mai mult decât suma părților. O miză este și să ne întrebăm: ce mai este fotbalul azi sau ce ar putea fi, cum ar putea fi interpretat sau transformat în ficțiune, în ce direcție merge?
- Apropo: cum se împacă sportul cu arta și invers? De unde nevoia asta de a pune aceste domenii împreună?
- Cultura și sportul, ca activități de bază într-o societate, necesare pentru bunul mers al acesteia, nu se exclud reciproc și există împreună, chiar dacă oamenii insistă să le separe sau pună în opoziție.
„Privitul artei devine un sport”
- Ca să înțeleg și eu: ce conține această expoziție? Cum ați gândit-o? Cum ați selectat lucrările, artiștii? Eu când am intrat l-am găsit „pe teren” pe ditamai Dan Perjovschi. Nu era un „exponat”, ci era cumva și invitat, și vizitator. Am avut un sentiment foarte plăcut: eram ca la un joc, dar în sală erau expuse lucrări de artă…
- Și ai făcut și parte din expoziție: spectatorii activează și completează spațiul, locul lor e în expoziție, fie la același nivel cu lucrările de artă, fie privindu-le de sus, cu o privire care cuprinde tot „terenul”.
Privitul artei devine un sport, lumea artei este pusă într-o arenă, dar într-un mod subtil, fără canibalizare. Expoziția este rezultatul muncii de cercetare, reflecție și producție din ultimii șase ani din jurul acestui subiect. Selecția a avut în vedere ideea de a descompune subiectul (fotbal/ stadion) în funcție de actorii jocului și am recompus în spațiul sălii toate aceste interpretări, în primul rând, pe bază de afinitate.
Expoziția conține lucrări de artă (pictură, desen, sculptură, artă textilă, artă sonoră și video, performance), o parte de arhive fotografice, o mică bibliotecă și o parte externă spațiului, cu tururi ale stadioanelor de cartier din București.
Conține lucrări conceptuale, unele mai critice, altele mai sensibile. Unele interpretează și imaginează ce este sau ar putea fi jocul de fotbal; un exercițiu este acela de a privi în jur pe stadion făcând abstracție de minge, punând alte subiecte în mijlocul acțiunii.
- Se privește mult dincolo de jocul propriu-zis.
- Proiectul semnalează și ce ar putea fi un muzeu al fotbalului, unul care ar avea curaj să privească și la comunități, la aspectul social sau chiar conceptual al acestui domeniu. Din cercetarea noastră am selectat lucrările care ne-au plăcut și am considerat că susțin conceptul - pe unele nu a fost posibil să le aducem, fie veneau prea de departe, fie erau costisitor de instalat, fie pur și simplu nu ni le permiteam.
Unele colaborări au picat pe parcurs, fie din cauza comunicării instituționale dificile, fie din cauza unor alegeri nepotrivite. Am gândit expoziția și în funcție de bugetul AFCN - pe lângă iluzia unor posibili sponsori sau finanțări municipale, concursurile organizate de Administrația Fondului Cultural Național rămân singura bază reală pentru arta contemporană din spațiul în care trăim.
E nevoie de mult mai multă implicare și finanțare, pentru că acest sector independent produce cunoaștere și inovație, mai mult decât consum. E ca în sport: și în cultură, dacă nu investești, nu vezi niciun rezultat. Cel mai important pentru noi din acest proiect: cooperarea și munca de echipă sunt vitale pentru proiectele mari, iar documentarea realizată în timp e necesară pentru a ajunge la o perspectivă deosebită de ceea ce există deja.
„Pentru cei pasionați de artă și arhitectură este o bijuterie”
- Legat de loc: Sala Floreasca / „Lucian Grigorescu”. E un loc superb, o construcție spectaculoasă. Cum ați ajuns aici, de ce această sală de expoziție?
- A fost important pentru noi să activăm spațiul, să-i dăm și o altă semnificație și să ieșim de pe traseul uzual al evenimentelor culturale. Plănuiam demult să facem o expoziție. Aveam în cap ideea de sală de sport ca machetă a stadionului, care este scena artistică unde se joacă sportul.
Dacă arta este expusă în cuburi albe, iar performance-ul se face în cuburi negre, noi am numit stadionul un cub verde, unde o dată la 3 zile performează elita atleților pe sume fabuloase, astronomice, de neimaginat, indignante pentru noi, muritorii de rând care, de exemplu, nu știm nimic despre bugetele cheltuite pe armament.
Inițial ne-am gândit la Rapid, apoi, pentru că ne place să luăm orașul la pas, am descoperit Sala Floreasca, îi cunoșteam doar exteriorul. Faptul că suprafeței de joc îi lipsesc doi metri din lungime o scoate în afara normelor contemporane de competiție, iar asta a făcut să fie conservate elementele originale, inclusiv băncile de lemn.
Pentru cei pasionați de artă și arhitectură este o bijuterie. Cei din lumea sportului probabil că vor ceva care să corespundă normelor. S-ar putea împăca toate astea? Sperăm ca instituțiile responsabile de finanțarea, întreținerea și conservarea sălii să o aprecieze la adevărata ei valoare și ca multe generații de sportive și sportivi, de toate vârstele, la nivel profesionist sau amator, să joace și să se antreneze în Sala Floreasca. O să venim și noi în tribune.
- Voi sunteți legați de un proiect mai amplu numit CORNER fotbal Ă societate. Adică sunteți dintre cei care văd în sport, în fotbal mai mult decât doar sport. Cu ce se ocupă acest proiect?
- CORNER este un proiect editorial și artistic: urmăream de ceva vreme punctele comune ale celor două câmpuri și Raluca Voinea, care coordonează spațiul cultural tranzit.ro/ București, ne-a propus să publicăm o revistă. Așa că am invitat oameni care studiază sau lucrează în domenii cât mai diverse: științe sociale, arhitectură, artă vizuală, teorie critică și altele, să scrie despre sport, media, competitivitate, finanțări publice sau lipsa lor, aspecte istorice, materiale speculative, critică de film și alte probleme arzătoare; în fiecare număr invitam și un artist să gândească un poster pentru noi.
Șase numere din revistă au fost publicate cu finanțare AFCN. Odată cu lucrul la revistă, am arhivat lucrările care ilustrau, analizau, deconstruiau sau speculau sportul; au contribuit la această cercetare și alți oameni. Munca de cercetare pentru revista CORNER a dus la această expoziție. Am fi putut face o expoziție acum șase ani, dar ne-am luat timp pentru cercetare.
Noi lucrând în câmpul cultural, ne-am săturat să auzim despre împărțirea asta între divertismentul "de masă" (cultura pop, sportul) și arta înțeleasă ca rafinament, consum sau activitate strict pentru persoane intelectuale. Am luat un subiect și l-am privit din diferite unghiuri, l-am analizat folosind diferite lentile - cam asta face și arta.
- Care este miza acestor tipuri de proiecte? Apropo, cine are de învățat mai mult: artiștii de la sportivi sau sportivii de la artiști?
- Credem că oricine are de învățat de la oricine și nu își mai are rostul nicio separare ce ține de activitate și cui îi este adresată, de tacticile folosite, de identitate șamd. Întocmai ne-am gândit că locurile comune trebuie mereu evidențiate. Miza este să semnalăm niște teme și direcții.
Nișa asta sportiv-cultural, fotbal + societate poate influența fotbalul la un nivel înalt și, în cele din urmă, societatea. De exemplu, acum fotbalul feminin e în dezvoltare, până la urmă poate chiar va aparține femeilor atunci când ele vor ocupa poziții de decizie.
- Dan Perjovschi spunea că „toată lumea se pricepe la fotbal și la arta contemporană”. La fotbal e clar că ne pricepem: dovadă neparticiparea la Euro 2020. Dar la artă contemporană chiar ne pricepem mai bine?
- Viața ne împinge să ne „nepricepem” la orice. În timp ce scria asta pe perete, ne întrebam pe la mijlocul desenului la ce se pricepe toată lumea? Ar putea fi la fel de bine administrarea spațiului public sau virusologie.
{{text}}