Încercările UEFA de a transforma Euro 2020 într-un lattecapumocachinolight au reușit parțial. Produsul e aproape nedigerabil, dar pe fundul ceștii se văd zațuri grăitoare.
Fotbalul își schimbă Grupa, dar esența ba. "Reziliența" - cum se spune cu cel mai searbăd-stupid-euro-tehno-fițos cuvânt importat în românește - e la locul ei.
Prima dovadă e capacitatea nativă și încântător-depresivă a Angliei de a fi mediocră, pe fundalul odelor de presă care îi anunță supremația inevitabilă. Aplecarea engleză spre virtual e genetică, dar contribuția lui Southgate nu trebuie subestimată. Gareth, cu aerul lui de fost premiant promovat diriginte, face un impas staționar din orice atinge.
Boala poate fi observată și în variantele ei Beta (galeză) și Beta (tot galeză, dar scoțiană).
Cealaltă "reziliență" evidentă e Italia. Tot o echipă neterminată, cu Bonucci, Chiellini și Verratti veterani nepensionabili și cu un Mancini elegant, sigur și îndrăzneț ca o lege matematică.
Rezultatul: 35 de jucători promovați, 30 de jocuri fără înfrângere, din care ultimele 11 fără gol primit. Italia nu arată bine, nu are superstaruri și nu pare capabilă să câștige nici unul din care ia 3 puncte.
Însumând: victoria școlii asupra circumstanțelor. Apoi, Franța și Germania. Amândouă inalterabile. Franța are un surplus monstruos de talent și a reușit să confirme, prin Pogba, că oricine pleacă la ManU va juca prost numai la ManU.
Catastrofa franceză e oricând posibilă, așa cum posibil e și titlul suprem. Germania e în situația Angliei, dar fără iluzii de grandoare. Echipa are ceva fatal și răzbunător în fața nereușitei. Portugalia o înțelege acum mai bine.
Dacă va face față energiei de extracție Burda 1970 pe care Low o degajă din helancă și vopseaua de păr, Germania ar putea juca finala.
Final și apoteotic. Ungurii. Publicul, nu echipa.
{{text}}