Mesajul publicului de pe Arena Națională face cât o mie de articole de analiză despre eșecurile echipei naționale
Probabil cel mai bun meci de la Euro acest Elveția-Franța decis după prelungiri și lovituri de departajare. Sigur, cea mai frumoasă atmosferă. Emoția autentică vine la braț cu spontaneitatea. Este un capitol la care mi se pare că noi, românii, suntem cu adevărat redutabili. Publicul de pe Arena Națională și-a răzbunat absența propriei echipe scandând „România, România!" preț de câteva zeci de secunde. Francezii și elvețienii din tribune au tăcut uluiți. O a treia echipă domina clar jocul.
România, România!
Scurtul moment de magie de la București nu a rămas neobservat. Nedumerit și el la început, comentatorul postului german ZDF a spus că publicul român s-a premiat pe sine. Așa este. Și nu era un premiu de consolare, ci o formă de revoltă sublimată în invocarea țării absente. Și dacă ar fi absentă doar la fotbal! Suna impresionant acel „România, România", iar în acele momente aproape că nu mai conta ce se întâmpla pe teren.
Meciul se mutase în inimile unor oameni cărora le era dor de naționala țării lor. Întrebare. Câți dintre băieții din națională vor fi simțit ce le-au transmis suporterii? Câți se vor fi simțit vinovați, rușinați, ambiționați? Dar domnul M. Rădoi, dar politrucii de la Casa Fotbalului, dânșii cum au receptat mesajul? Zic totuși să nu ne facem griji prea mari din cauza lor. Nu îi văd pe nici unii în pragul depresiei. Sunt atât de confortabili cu mediocritatea lor!
Lecția infatuării
Franța-Elveția 3-3, 4-5 după prelungiri spune o altă poveste interesantă, din care ar avea de învățat cei care se ocupă sau care chiar joacă pentru naționala României. O dată ar fi lecția infatuării, predată atât de convingător de Franța. Din fericire, fotbalul rămâne un teritoriu în care aroganța și trufia sunt pedepsite dur.
Dansul tribal al lui Pogba, celebrarea aceea aproape indecent-sexuală a unui gol, frumos ce-i drept, a provocat Elveția să (re)intre în joc. O spune direct Yann Sommer, portarul care a apărat penalty-ul executat de Mbappe. "Am jucat împotriva unei echipe incredibile. Dar au avut un moment din care au devenit prea aroganți, prea siguri de sine. Și atunci ne-am zis că ne vom bate până la capăt."
Și lecția hărniciei
Să nu reducem Elveția la clișeul unei echipe modeste și disciplinate tactic, ai cărei componenți sunt căliți majoritatea în Bundesliga. Elveția este o echipă cu personalitate, capabilă să aspire forța adversarului și să se hrănească din ea. Manuel Akanji mi se pare cel mai bun fundaș central al acestui Euro, Seferovici este un vârf la care pot râvni toate celelalte naționale. Dar de puternicul Embolo, ce ziceți? Dar de Xhaka cel din granit sau de Mario Gavranovici, cel care a înscris golul de 3-3 în prelungiri?
Echipa pregătită de Vladimir Petkovici (el însuși un croat născut la Sarajevo, Bosnia), este un formidabil aliaj etnic în care s-a topit sânge elvețian, albanez, kosovar, croat, camerunez ori chilian. Măcar la fel de cosmopolită, Franța a cedat fiindcă a întâlnit un adversar care deocamdată cel puțin se admiră mai puțin în oglindă.
Petkovici, un antrenor
Vladimir Petkovici l-a dominat clar pe Didier Deschamps, omologul de pe banca franceză. Calm, aproape inexpresiv, Petkovici a operat schimbări mai bune, a comunicat tot timpul cu jucătorii care veneau la marginea terenului. Petkovici a rămas în picioare pe tot parcursul partidei. La propriu și la figurat. În timpul acesta, Deschamps ba se ascundea undeva pe bancă, ba trăia meciul ca un suporter agitat-nevricos. Ce transmiți jucătorilor comportându-te așa?
Campion mondial în dublă ipostază, ca jucător și ca antrenor, Deschamps este nu doar autorul moral al eliminării Franței, ci chiar profesional. Cât despre cum și de ce s-a făcut de râs Mbappe la acest Euro, tema asta chiar merită un articol separat. Drumul de la sublim la ridicol este mai scurt decât elanul la un penalty.
{{text}}