Henri Pélissier a cucerit ediția din 1923 a Turului Franței. Un ciclist imens, guraliv, încăpățânat, lider de sindicat, veșnic nemulțumit. ”Alergăm pe dinamită!” era una dintre expresiile sale favorite
Madmoazela, undeva pe la 25 de ani, apare la proces. Trasă toată la negru, cu o pălărie de aceeași culoare, e asaltată de jurnaliști până când cineva din sală prinde a striga: "Gata, fotografilor, ajunge, aici nu e teatru, e o judecată!".
Camille Tharault pare stăpână pe situație. A decis să se apere de una singură. "Partenerul meu mi-a făcut viața infernală. Mă bătea. Își bătea propria copilă, pe Jeannine. De multe ori ne-a amenințat cu pistolul!". Francis, fratele celui acuzat, sare: "Era incapabil de a face rău cuiva. Admit că uneori sărea calul, că devenea violent, dar numai din vorbe. Nu pot crede scena descrisă de domnișoara Tharault". Vine și medicul care a avut grijă de Camille. "Rană la obraz, hematoame pe tot corpul". Condamnată la un an de închisoare. Presa vremii nu mai reține dacă "afacerea" e însoțită de suspendare sau de condamnare. Cert e că după patru anotimpuri, Camille Tharault se evaporă din peisajul monden parizian...
Lăptarul devenit campion
Henri Pélissier fusese un ciclist enorm. Guraliv, olecuță nebun, recalcitrant, mereu cu pumnii încleștați, veșnic nemulțumit, dar bun în șa. Patru frați, el, cel mai mare. Pe la 20 de ani, sătul de bătaia primită de la tatăl său, decisese să se refugieze în cursele cicliste. Aveau o mică fermă cu produse lactate, zilnic călărea bicicleta ca să împartă sticlele. Dar nu asta dorea. Pe la 15 primăveri se băgase la o cursă pentru tinerii de 17.
I-au zis "Baghetă", era longilin. Pe 15 august 1911 se găsise cu un mare ciclist al vremurilor, Lucien Petit-Breton, mustăciosul ce câștigase, deja, două Tour de France. L-a întrebat pe Pélissier dacă nu vrea să se bage la curse adevărate. În șase ore din acel moment, Henri avea bagajele făcute, bicicleta cu el și biletul de tren pentru Milano luat!
Peste trei luni termina primul Giro di Lombardia, dar și Milano – Torino. Apoi Milano – San Remo și, în 1914, poziția secundă în Marea Buclă. După Primul Război Mondial, Paris – Roubaix. Se certa cu toți: organizatori, sponsori, oameni din presă. Henri Desgrange, patriarhul Turului, nu-s scotea din "cel mai încăpățânat și mai arogant campion". "Ăștia-s cai de căruță. Eu, pursânge", zicea despre ai săi colegi. Desgrange a urlat: "Pelissier poate câștiga orice, cu excepția Turului". În 1923, la 34 de ani, a terminat primul. A apărut pe coperta revistei "L’Auto", a semnat pe ea, s-a dat cu ruj, a pupat-o și i-a trimis-o, cu dedicație, șefului.
Uneori concura fără echipă. Mergea la patron, spunea că banii primiți sunt o mizerie. Omul îl dădea afară, alerga de capul lui. Se retrăgea din curse importante doar pentru că la recepția de după o etapă nu primea un pahar cu vin în plus!
"Tragicul sfârșit"...
A alergat pentru ultima oară în 1927. Doi ani n-a făcut nimic. Doar a privit cerul. Apoi s-a urcat pe o motocicletă, a devenit comisar de cursă și, mai târziu, manager. A scris pentru "Paris-Soir", amintind, de fiecare dată, că cicliștii sunt tratați precum niște sclavi. "A uitat că s-a îmbogățit din asta", a venit replica.
În 1933, Léonie, soața, și-a tras un glonț, sătulă să se tot lupte cu el. Peste doi ani, pe 1 mai 1935, Camille, tovarășa de viață cu 20 de ani mai tânără, a pornit o dispută în bucătăria vilei din Fourcherolles. Pélissier a scos cuțitul și a tăiat-o pe față. "Miete" a suit degrab’ în dormitor, a apucat pistolul defunctei soții și a tras. De cinci ori. Carotidă, ambii plămâni, umărul drept... Corpul neînsuflețit al fostului ciclist, 46 de ani, a fost depus în același pat în care se odihnise, definitiv, Léonie.
A doua zi, "Paris-Soir" a titrat, fix în locul în care, de obicei, îi apărea cronica: "Tragicul sfârșit al lui Henri Pelissier". Și, ceva mai jos, două vorbe de la "Miete": "Dacă aș fi avut bani, l-aș fi părăsit cu multă vreme înainte"...
- Surse: "L’Auto" (1923), "Tales from the Peloton" (1935)
{{text}}