E gata Turul Franței? Criticul de film Victor Morozov, opinie pe GSP: „Pogačar se îndreaptă spre dubla istorică”

Victor Morozov este critic de film la Dilema veche, Scena9, Films in Frame. Și, în același timp, pasionat de ciclism. Într-un editorial trimis redacției GSP, Morozov explică momentele care i s-au părut importante din prima săptămână din Turul Franței. Textul lui poate fi citit mai jos:

Am avut parte de o primă săptămână lungă și grea pe traseu, cu etape-mastodont, cu vârfuri montane rătăcite în ceață și ploaie, cu mai multe căzături colective și mai multă carne vie pe concurenții noștri decât ne-am fi dorit să vedem vreodată. 

De-ar fi să păstrăm însă o singură imagine din aceste zile zbuciumate, s-o luăm din penultima etapă și să fie aceea mai puțin cunoscută cu belgianul Dylan Teuns de la Bahrain Victorious scăpat în victoria de etapă, parcurgând cu cadență sigură cei nici 100 de metri ce-l mai separă de finish, și chiar atunci o sticlă de apă prinde să se rostogolească molcom de-a latul șoselei și aproape că-i încalecă roata. 

Mulți și-au ținut atunci respirația. Teuns a evitat-o in extremis deși avea tot drumul liber, parcă doar pentru a ne mai sălta adrenalina încă o dată, apoi a câștigat cursa.

Imaginea mă interesează cu-atât mai mult cu cât sticla buclucașă – un potențial „Allez Opi-Omi” cu expeditor necunoscut – n-a prea fost luată-n seamă. Dar ce-ar fi însemnat ca Teuns să cadă, în condițiile acelui avans firav de vreun minut pe care-l păstra, cu chiu, cu vai, asupra grupului de trei urmăritori din care făcea parte și zburătorul Tadej Pogačar? 

Pentru Pogačar, care doar ce urcase pe Colombière (7,5 km la 8,5%) en fanfare, fără vreun spasm în tot corpul, mai nimic: el deja arătase ce era de arătat, iar acum mai că mergea la cooldown, în perfect control al situației. 

Pentru Teuns, el însuși autor al unui atac bine țintit pe cățărare, cam totul: triumfând, Teuns va rămâne în memorie nu atât în calitate de câștigător la Le Grand-Bornand, cât ca singurul om care i-a ținut piept impetuosului sloven pe acel deal al crucii pe care, se zice, și-a găsit sfârșitul Turul Franței 2021.

Pogačar se îndreaptă spre dubla istorică

Gata Turul Franței, deci? E o întrebare care se tot pune de vreo două zile-ncoace, în contextul demonstrației de forță a lui Pogačar, deja câștigător al Marii Bucle acum un an. La două săptămâni de final, jocurile par deja făcute, noi putem pleca direct în concediu, toată treaba tânărului de la UAE rămânând să nu cadă, așa cum a făcut ieri colegul său de echipă Brandon McNulty care, uitându-se o clipă înapoi, s-a trezit pe iarbă, și-apoi cu susul în jos, într-o viroagă... 

Chiar înaintea exploziei lui Pogačar, un comentator de pe Facebook spunea ceva de genul: cu Ineos deloc convingătoare (Geraint Thomas, „G” cum i se spune, a căzut și-a prins plumb în picioare, Richie Carapaz n-are suflu etc.), cu Jumbo-Visma rămasă fără cârmaciul Roglič în urma unei groaznice căzături (ne vom aminti mult poza în care era bandajat pe tot corpul, ca o mumie), cu toate celelalte echipe vitregite de loturi solide, Turul e încă al nimănui și toate pariurile sunt permise.  

Apoi a venit Pogačar – cățărarea lui, în care a secerat unul după unul vreo 17 rutieri cu nonșalanța unui spărgător de gheață, e de antologie – și tot suspansul s-a liniștit.

Sau poate nu tot. Căci dacă există un zeu al suspansului, acesta trebuie că și-a pus ieri toți așii care-i mai rămăseseră în mâneca australianului Ben O’Connor, omul de generală – atât cât se poate, în condițiile unui echipaj încropit – al celor de la AG2R. Și, chiar trebuind să-i dau Tadejului ce-i al Tadejului, nu pot să nu recunosc că am vibrat din toate corzile vocale și sentimentale la cursa lui O’Connor, care a făcut joc egal pe primele cățărări cu Nairo Quintana și Sergio Higuita, caprele montane columbiene, apoi i-a lăsat în ceață la poale și s-a dus de unul singur, cu mâinile înghețate și maxilarul încleștat, către o victorie la peste 4 minute de locul doi. Suficientă pentru a-l scoate pe Pogačar din toropeala plutonului și a-i cere „bis” pe finish-ul de ieri, chestie la care slovenul a răspuns mai mult decât prezent. 

Tadej e acolo, fără cusur, și chiar nu înțeleg ce i s-ar putea reproșa: că e mai bun decât „restul lumii”, cei care se uită la el neputincioși, cu zâmbet amar, pe măsură ce sunt lăsați în urmă? Sau că a dat jos milităria din pod prea de la început, stricând „spectacolul”? Ei, aș! 

Ar însemna să-i ignori dinadins bonomia cu care l-a lăsat pe Teuns – și pe Ion Izaguirre după el, și pe Michael Woods după Izaguirre, chiar ținându-le și trena o perioadă pe coborâre – să ia etapa. Pe principiul: „bucură-te și tu, căci bucuria ta e mică și n-am nimic de pierdut dacă ți-o acord”. Așa că eu zic: „hai, Ben, chiar dacă știu că n-ai șanse!”, fiindcă Tadej e generos, iar ieri l-a lăsat o vreme pe australian să poarte tricoul galben virtual (ce ar mai fi fost dacă...). Cum pentru locul 1 nu ne mai tocmim, locul 2 va rămâne cea mai disputată poziție a acestei competiții.

Peisajul, concurentul mult așteptat al Turului Franței

Încă o idee. Față de majoritatea filmelor despre care scriu în mod curent, etapele Turului au acest avantaj al nonșalanței în fața timpilor morți. Atât de mare e nonșalanța, încât nimeni nu se supără dacă, așa cum s-a întâmplat ieri, transmisiunea de la firul ierbii cade pe motiv de intemperii, iar nouă ni se propun în schimb cadre cu munți, păduri dese, stațiuni franțuzești de ski care arată fix așa cum ni le-am imaginat într-o carte poștală. 

Cu toată vremea asta teribilă, acest peisaj – atracție a Turului în aceeași măsură ca și pedalatul însuși – ne-a cam lipsit. Și ce plăcere să-l redescoperi chiar așa, cu forța, și complet deconectat de ce se întâmpla acolo, jos, pe drumurile de munte. Căci ce e aia o cățărare de 10%, dacă nu un moment interminabil în care știi precis că, pentru o bună bucată de vreme – mai exact, până în vârf – nimic nou nu se va întâmpla cu viața ta? 

Ne-am întors la țanc între rutieri pentru victoria lui O’Connor și, 30 și ceva de minute mai târziu, pentru sosirea lui Mark Cavendish la limita timpului regulamentar. Cavendish era în lacrimi, așa cum a fost și la cele două etape deja câștigate în TdF 2021. Va mai plânge Cavendish până la sosirea pe Champs-Elysées? Îl va depăși pe Eddy Merckx la numărul de victorii în Tur? Sunt întrebări pe care, dat fiind măcelul din clasamentul general, propun să ne concentrăm toată atenția.