Ca-ntr-o definiție din DEX, Federația Română de Tenis reprezintă autosuficiența individului care și atunci când greșește, inventează scuze. La fel a făcut și Ion Țiriac, personajul care ne povestește despre performanțele lui Boris Becker, dar nu și despre cum a șmecherit statul de taxe germanul, iar acum ne-o aruncă pe aia cu pandemia, apoi pleacă de la Federație.
Nici Simona Halep, nici Sorana Cîrstea, nici Patricia Țig, dar nici Ana Bogdan nu vor fi la Tokyo, în vreme ce Federer, calificat deja în sferturi la Wimbledon, la aproape 40 de ani, spune senin și cu zâmbetul pe buze că va participa la Jocurile Olimpice.
Dar nu este deloc de mirare pentru România, vorbim totuși despre una dintre cele mai controversate federații, unde de ani buni performanța s-a mutat în tribunale, iar în loc de performanțele unor copii, prin presă citim despre cluburile nestatutare. Dar nu-i nimic, apare Ion Țiriac, ne aburește cu Năstase, cu Becker sau cum l-a învățat el pe Bollettieri să-și facă academie de tenis, apoi uităm.
E fix ca-n cărțile acelea care se bagă pe gât în corporații: “Și tu poți câștiga Wimbledon, dar ai platfus”, “Ridică-te din pat, ai pierdut un milion de euro, că ai întârziat la muncă”, “Cum să faci banii mei, dar, din păcate, nu te-ai născut Jeff Bezos”, “Vrei Tesla? Muncește ca Elon Musk, dar la Cugir”.
Până la urmă, fiecare are dreptul să-și refuze țara la o competiție sportivă, vedem fotbaliștii din echipa națională, care abia au debutat și nici n-au început cariera, că au și trimis scrisori de retragere. Dar, undeva, într-un colț al sufletului, există și datoria morală pentru țara ta.
Când alții creau modele în tenis
Pentru că unii sportivi citesc mai mult poze și clipuri tik-tok sau instagram, am să vă spun o poveste reală, citită într-o carte, că datoria jurnalistului este să informeze. În anul 2002 a fost publicată o carte pentru a marca 100 de ani de tenis în Germania. Intitulată „Tenis în Deutschland. Von den Anfängen bis 2002. Zum 100-jährigen Bestehen des Deutschen Tennis Bundes”, adică “Tenisul în Germania. De la începuturi până în 2002. Cu ocazia celei de-a 100-a aniversări a Federației Germane de Tenis. ”
Cartea este excepțională, cu date incredibile, un manuscris istoric de excepție, cu scurte biografii ale tuturor jucătorilor. Mă opresc la cazul Heinrich “Henner” Henkel, poreclit “Prințul din Umbră”, un tenismen excepțional, dar nu la fel de carismatic precum vedeta Gottfried von Cramm, “Regele Soare” al Germaniei.
Henkel era un om atât de bun, încât jurnaliștii i-au spus „Henner” - și îi descriau reputația imaculată, atitudinea întotdeauna corectă și, mai presus de toate, zâmbetul pe care-l afișa când juca tenis.
Sportivii contemporani încearcă să creeze o imagine pozitivă în lumina reflectoarelor cu sprijinul managerilor și consilierilor PR, apoi să vândă imaginea la un preț ridicat și să se ridice cu adevărat la înălțimea ei. Rareori reușesc, pentru că de cele mai multe ori, tu îți creezi o imagine falsă despre un om care încearcă să fie altceva decât pare.
Henkel a fost venerat nu numai pentru numeroasele sale victorii din Cupa Davis sau pentru excepționalul Roland Garros din 1937, câștigat și la simplu, dar și la dublu, alături de von Cramm, mai ales pentru eleganța pe care o avea când discuta cu presa.
Autorii cărții sunt revoltați cumva că Henner Henkel a trăit în umbra „Regelui Soare”, Gottfried von Cramm.
Unul moare pentru țară, celălalt este închis pentru homosexualitate
Carierele partenerilor de dublu von Cramm și Henkel sunt împletite, deoarece unul lua de la celălalt ceea ce el nu poseda. Martorii contemporani, care apar în carte, l-au considerat pe Henner jucătorul mai talentat, a cărui dorință și talent au fost facilitate de ușurința incredibilă cu care lovea mingea, plus naturalețea umană.
Prin comparație, von Cramm a fost jucătorul zelos, muncitor, conștient, obiectiv, cu un singur ochi pe eleganța estetică, care a trebuit să-și creeze reputația de bărbat, prin epuizarea zilnică de la antrenamente, într-un mod extrem și ambițios. La US Open cei doi i-au învins pe campionii de la Wimbledon, Don Budge (n.r. – alături de Rod Laver, singurii care au realizat Grand Slam-ul) și Gene Mako în finala de la Forest Hills în 1937, fără a pierde un set, 6-4, 7-5, 6-4. A fost punctul culminant al parteneriatului lor.
Dublul perfect a durat doar trei ani, din 1935 până în 1937. Echipa de vis s-a despărțit ca urmare a defăimării și arestării lui von Cramm, pentru homosexualitate.
Ultimul meci al lui Henkel a fost echivalent cu telegrama de chemare la război pentru Germania nazistă, rostită de un mesager venit la arenă, acolo unde erau 150 de spectatori.
Roderich Menzel, adversarul său de atunci, povestește: „Henner Henkel, Georg von Metaxa, cehul Vladimir Cernik și cu mine am ajuns în semifinale. La meciuri, în acea perioadă, mesagerii telegrafici veneau de la biroul de recrutare, convocând recruții pentru război. La meci, în timp ce jucam, erau strigate nume de spectatori, jucători sau oficiali. Cine își auzea numele, se ridica în picioare și pleca în prima linie.
Când mesagerul telegrafic a strigat „Heinrich Henkel”, directorul turneului a aranjat rapid o modalitate prin care ceilalți doi semifinaliști să se retragă din proba de simplu masculin, astfel încât spectatorii să poată vedea finala visată - Henkel cu Menzel. L-am bătut pe Henkel, căruia i-a dispărut zâmbetul de pe buze. A fost ultima dată când l-am văzut”.
Henner Henkel a plecat pe front și în Bătălia de la Stalingrad a fost împușcat în coapsă, undeva lângă Voronej-ul de azi. A murit la 13 ianuarie 1943, la doar 27 de ani. „Cu el”, a scris Roderich Menzel, „tenisul german a fost jefuit de cel mai fericit și mai talentat campion al său. A reușit să râdă pe teren și într-o manieră sinceră și lipsită de griji, parcă avea în minte bancurile umoristului Wilhelm Busch. Era pur și simplu un tip grozav”.
{{text}}