De ce Italia? Nu e clar, dar e obligatoriu. Prima observație ajutătoare spune că Anglia a jucat un fotbal pe care tradiția, dar nu legea locală, îl interzice de la Joseph Hodkingson (ultima selecție în 1919). Anglia a jucat un patent Tiki-Taka & Sons, adică a fost un Man City cu 3 valori majore: Maguire, Sterling și Kane. În rest, imitație productivă.
Deplasarea engleză spre un stil străin spune ceva despre Italia - singura națională care și-a păstrat și îmbunătățit formula de joc nativă. Mancini a rulat jucători încă neacreditați, dar a lăsat intact tot ce e italian în ei. În vreme ce Italia nu poate fi confundată cu nici una din rețetele noului fotbal internațional, toate celelalte echipe prezente și întrucâtva participante la Euro 2020 pot fi ușor echivalate cu un citat din altă școală sau echipă.
Danemarca e Cehia care se trage din Elveția. Portugalia a fost o Spanie fără noroc, dar structural asemănătoare. Numai Belgia a rămas în afara oricărei definiții pentru că nu e o echipă de turneu, ci o licitație ambulantă care n-are timp de solidaritate. Nu e clar cât va mai rezista Italia presiunii care cere omogenizarea fotbalului într-un joc fără nume și fără gust.
E clar că Europenele au tot mai puțin rost. Premier League e de ajuns. Cine vrea Europene ar trebui să ceară un turneu cu Italia în finală, doar spre a verifica dacă ultimii stiliști naturali mai există și mai fac față.
Explicațiile rezistenței italiene sunt profunde și depășesc gabaritul mental al celui ce scrie aceste rânduri. Așa de pildă, există cu siguranță, dar rămâne de explicat legătura între arta italiană de a-ți lua fața la orice ghișeu, tonetă sau stație de autobuz și desăvârșirea marcajului defensiv. De unde concluzia că italienii nu stau la coadă și nu se apără niciodată degeaba, ci numai pentru a profita.
De asemenea trebuie să existe o relație între aparenta indisciplină socială italiană și capacitatea de a pune în teren cele mai exacte scheme de joc. Dezordinea italiană s-ar putea dovedi o formă teatrală de rigoare.
În sfârșit, arta penuriei e probabil cea mai răspândită regulă de viață italiană. În ciuda documentarelor idioate, bucătăria italiană e în cea mai mare parte știința de a face ceva bun din resturi și nimicuri. Pizza e regina. În Sud, molica e un pesmet recuperat din pâinea veche. În fotbal, asta duce la apariția unor echipe compuse din expirați și necopți care joacă haute cuisine. Misterul molica dă sens Europei măcar 90 de minute.
{{text}}