Andrea Silenzi a devenit, în 1995, întâiul fotbalist italian din prima ligă engleză. Doi ani la Nottingham în care n-a rupt gura târgului, dar a deschis ușa pentru Zola, Carbone, Di Canio ori Vialli
"Nu-s mulți jucători puternici precum Andrea în Premiership. Te uiți la ce forță are în picioare și imediat îți dai seama că va face față. Cu siguranță, va marca multe goluri!".
Managerul Frank Clark i-a făcut o prezentare scurtă, dar frumoasă fotbalistului de 29 de ani. Andrea Silenzi semnase, în vara lui 1995, cu Nottingham Forest. Stan "The Man" Collymore decolase spre Liverpool, pentru 8,5 milioane de lire sterline, tipul de la Torino parcase doar pentru 1,8, așa, ca o comparație, dar o avea grea.
Trupa terminase sezonul precedent, unul nebun, cu Blackburn campioană, pe 3, grație celor 22 de goluri ale lui Stanley, așa că băiatul acesta pletos nu prea avea voie să dezamăgească. Mai ales că primea, lunar, 30.000 de lire sterline salariu. Întâiul jucător italian care urma să evolueze în prima ligă engleză.
Afacerea era simplă. "Pannelone", un fel de "Perie Mare", și de la statură, dar și de la coafură, urma să puncteze cu capul, la cei 1,91 metri ai săi. Steve Stone și Ian Woan se ocupau de centrări, Bryan Roy îl ajuta în față.
Coleg cu Maradona
Pornise la drum prin Serie C2, cu 18 goluri. Ajunsese la Arezzo, în B și, cu rodajul făcut, trăsese la Reggiana. Nouă goluri în 31 de apariții, promovare, în liga secundă, apoi un sezon și mai bun: 23 de reușite din totalul de 33 al echipei.
Napoli a pus ochii pe el. A devenit coleg cu zeul Diego Armando Maradona. L-au aruncat în luptă în Supercupă, contra lui Juve: a marcat de două ori într-un zdrobitor 5-1, părea că lumea e a lui dar, după două sezoane, adunase 39 de prezențe și doar șase goluri. Așa că trecuse la Torino, la 26 de ani.
Locul era gol, Gianluigi Lentini tocmai plecase la AC Milan, pe suma aceea ce speriase întreaga omenire. Aici n-a fost rău. A marcat de 17 ori în ’93-’94, al treilea pe lista golgeterilor din Serie A. Gașcă frumoasă, cu Enzo Francescoli ori cu tânărul Benito Carbone. Arrigo Sacchi pusese ochii pe el, așa că l-a sunat, într-o seară. Italia se pregătea de Mondialul din SUA, "amical" cu Franța, la Napoli. A intrat în repriza a doua, n-a trecut Atlanticul și a rămas cu o singură convocare.
Un gol cu Oxford, altul cu Bradford
Apoi a venit mișcarea din 1995. Ziariștii – adunați ca la urs la conferința de presă. Primul italian din Premier League trebuia "descusut" ca la carte. Venise din "Cizmă", unde nu se descurcase rău în cele două divizii, din contră. Olecuță cam indolent, apariție nonșalantă. Nu s-a adaptat pe "City Ground". Deloc!
10 apariții leșinate în primul sezon. Un gol prin FA Cup, contra celor de la Oxford, altul în Cupa Ligii, contra lui Bradford. Puțin, foarte puțin! Două în al doilea. L-au împrumutat pe la Venezia, unde părea că și-a revenit. Și-a reziliat, cu scandal, contractul. Răutăcioși, englezii au scris că pe final a avut mai multe cartonașe galbene comparativ cu golurile marcate. Și-a făcut bagajele și a plecat la Reggiana. S-a retras de la Ravenna, în 2001, la 35 de ani, după ce strânsese 350 de meciuri ca profesionist.
Specialiștii s-au gândit să afle "DE CE?". Accidentările își spuseseră cuvântul. Fotbal mai dur, mai bărbătesc. Alt joc, altă cultură, alte obiceiuri. Apoi, dacă poteca nu era bătătorită, cu cine să stea de vorbă, cine să-i dea sfaturi? "Prima lună a fost un dezastru pentru mine. Conduceam numai invers, nu potriveam nimic. Nu înțelegeam nimic!". Vorbele lui Andrea Rannochia, ajuns la Hull City la 22 de ani după Silenzi.
Azi sunt două unghiuri din care-i poți privi parcursul în Anglia.
Dacă te gândești că a fost deschizător de drumuri, că pe urmele sale au călcat Di Canio, Carbone, Zola, Ravanelli ori Gianluca Vialli, e important.
Dacă privești CV-ul său și vezi că în toată "cariera" din Anglia a adunat 12 meciuri, e trist.
{{text}}