S-a terminat vara Europeanului nomad. Am scris înainte de finală cu gândul la această întrebare: ce s-a schimbat?
Ne-am întors pe stadioane și am fost fericiți și am știut-o. EURO ne-a arătat câteva direcții clare ale fotbalului la zi.
Noul Messi are un nume: Pedri
Prima: antrenorii contează. Echipe importante din turneu, Italia, Spania, Elveția, sunt opere de autor. Mancini, Enrique, Petkovic, Hjulmand sunt tehnicieni care au arătat, încă o dată, cât de important este un antrenor cu viziune.
Un vestiar unit valorează mai mult decât o vedetă sau o salbă de vedete. Pentru detalii, apelați la Pogba & compania.
Apoi: oricât am fi noi de nostalgici după anii de aur ai fotbalului (’70-’80-’90-2000), viitorul a venit. A fost un campionat al celor tineri.
Un nume s-a impus: Pedri. Adolescentul spaniol a arătat o știință a jocului de veteran. Nu-l mai căutați pe noul Messi. Numele său este deja cunoscut – Pedri, el este acela pe care îl așteptam.
Anglia - înspre anul 2076
Și mai departe: Anglia rămâne cea mai puțin iubită echipă de pe continent. Maniera rușinoasă în care s-a calificat în ultimul act, cu acel penalty furat, bun să figureze, așa cum s-a constatat, în British Museum lângă alte jafuri englezești, a eclipsat o națională aflată altfel în cel mai bun moment din ultima jumătate de secol.
Dacă ține ritmul grozav de până acum, cu un meci cu titlul pe masă la fiecare cincizeci și cinci de ani, Anglia mai prinde o finală în 2076, bravo. Altfel, arbitrajul video se dovedește a fi ineficient când întâlnim reaua-voință. Byron Moreno dat cu VAR e tot Byron Moreno.
Mai mult: o poveste bună atrage mai mult chiar decât un joc frumos. Cazul Eriksen este lămuritor. Danemarca a renăscut dintr-o tragedie evitată și a fost aproape, foarte aproape de o minune ca pe vremea lui Schmeichel tatăl.
Excepția Italia
Au fost neobișnuit de multe autogoluri și puține, prea puține echipe mai știu să își exprime propria cultură fotbalistică. Italia a fost, de aceea, excepțională.
Italienii au fost romantici, și de aceea deopotrivă pre și post-moderni. Naționala Italiei chiar este oglinda unui popor viclean, dar nu meschin, înzestrat cu geniu, exuberant când trebuie să contra-atace și să reziste.
Ingredientul italian nu mai e de decenii secret: se numește furbo, e vecin cu cinismul și se traduce prin inteligență tactică. Italia a jucat cocoțată pe umerii tradiției sale de echipă insuportabilă și nespus de frumoasă.
Noi rămânem și cu meciurile de la București, mai ales cu acel splendid Elveția-Franța terminat târziu și surprinzător, cu cel mai talentat francez ratând decisiv, primind, cu această durere, șansa grozavă de a-și reveni înainte să se scufunde definitiv în trena toxică a lui Neymar Jr.
O afacere personală
Personal, rămân cu finala văzută la Roma, visez de treizeci și unu de ani la această vară romană, la o mare finală văzută la umbra pinilor. Visez la ea de când aveam șapte ani și am deschis ochii către nopțile magice și l-am văzut pentru prima dată pe Roberto Baggio rescriind geometria clasică și marea poezie, marcând ireal cu Cehoslovacia și omenește în acea finală mică în care Anglia a plecat învinsă de la Bari. Era 1990, secolul XX, o lume dispărută, care predispune la melancolie.
Dar – să fim cinstiți până la capăt - nici EURO 2020 din 2021 n-a fost cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla. În definitiv (și cu asta rămânem): ne-am luat viața înapoi.
{{text}}