La finalul meciului care “a frânt inima națiunii”, după cum tot scrie presa londoneză, domnul Southgate a declarat că echipa pe care a condus-o a făcut mai mult decât toate celelalte din ultimii 50 de ani. “Cât despre penalty-uri, este doar responsabilitatea mea.” Apoi a adăugat că gândul care l-a măcina toată noaptea a fost legat de bunăstarea mintală a băieților care au ratat. “Aici nu e loc de acuzații.”
La rându-i, Jordan Henderson a dat asigurări că “este incredibil c-a fost parte a unei campanii care a adus multă bucurie oamenilor, după 18 luni grele.” Și a urmat aproape clasicul “fiind martor la dezvoltarea individuală și a acestui grup de jucători din care fac parte este un lucru absolut incredibil.” “Iar dorința și spiritul lor de sacrificiu reprezintă ceva special… Vă mulțumim, acesta nu este sfârșitul, ci doar începutul.”
Henderson este un băiat drăguț care anul trecut a venit la ușa bucătăresei clubului, bolnavă atunci, ca s-o întrebe cum o poate ajuta. Iar Gareth Southgate este cel mai de treabă tip din istoria naționalei Angliei. Și asta nu e o exagerare. E omul care face totul perfect. Până la penalty-uri.
De partea cealaltă, Mancini e un rebel. La fel de mare ca talentul cu care a cucerit Europa. A fost omul care a refuzat naționala, când ar fi putut avea un titlu mondial. El a declarat că “a fost rândul nostru.” Și a apreciat spiritul de echipă și munca grozavă din ultimele 50 de zile. Și pe drept cuvânt. Italia a semănat cel mai tare cu un grup de bărbați aflați într-o misiune. “Oamenii aceștia vor fi mereu sinonimi cu triumful.”
Căpitanul Chiellini a presărat ceva praf de zâne pe toată adunarea și a spus că “s-au vărsat câteva lacrimi.” Și că simte el că “ceva magic a plutit în aer de la debutul turneului, acum o lună.” Magia s-a văzut, probabil, măcar un pic, și-n plutirea lui Saka din minutul 96, că altă explicație nu e.
Sunt declarațiile perfecte, căutate și șlefuite, ale unui turneu cât se poate de frumos. Un turneu care ne-a dat destule emoții și care nu se putea așeza în altfel de vorbe la final. Presiunea, durerea, pasiunea nu pot fi altfel exprimate în mediul aseptic al fotbalului modern, unde fiecare răsuflare greșită, gest nelalocul lui și vorbă în vânt costă. Emoție curată perfect, ambalată și armonios livrată. Până la viitoarele înfruntări, imaginea idilică a sportului nostru preferat rămâne intactă.
Și, totuși,în marea asta de sintaxă aprobată în camerele consultanților de comunicare și marketing, cine mai spune ce are pe suflet? Cine varsă amarul, cine ridică înjurătura și zice măcar o dată bucuria din suflet? Așa cum au făcut tribunele încă de acum 150 de ani.
În celălalt colț al lumii, cel mai mare fotbalist al acesteia, Leo Messi, a scăpat nesupravegheat la telefonul mobil, după câștigarea Copa America. Niciunul dintre consilierii săi sau reprezentanții ai sponsorilor nu au mai fost să-i pună cuvinte în gură. Nimeni nu i-a mai suflat micuțului geniu ce și cum trebuie să fie în fața camerelor sau a miliardelor de persoane care citesc Facebook-ul. Și nimeni nu mai era lângă el să se crispeze când știe că Leo are de vorbit în public.
Postarea lui Messi, după câștigarea Copei America
Iar Leo a fost singur și sincer. Și-a spus tot ce a avut pe suflet în ultimii 17 ani. De când i se spune că face prea puțin sau prea mult, că nu e destul de mare sau că este atât de mare că alții nu mai au loc, că nu-și iubește țara și că nu se dedică ei sau că Diego e cel adevărat. 17 ani de încrâncenare și de așteptare și o bucurie rezolvată în șase cuvinte. Și trântită deasupra unei poze de FB chiar așa:
„Suntem campioni, în pizda mă-sii!”
Cum ar fi spus-o orice englez respectabil după 55 de ani de așteptare.
Reducerea la absurd, întoarcerea la tribună, secarea de cuvinte și de idei, doar bucurie, nădejde, curmarea unui curs și reașezarea destinului. Ziua pe care a așteptat-o. De o sinceritate pe care poți să o ai doar o dată în viață în fața unei lumi întregi.
În marea de emoții sincere, dar prefabricate, preambalate și gata de rostire mereu, Leo a făcut cel mai mare și mai omenesc dribling al său. Nu o fi stăpânind el arta conversației, dar a spus-o cel mai bine.
{{text}}