Succesul Squadrei Azzurra ne predă, de fapt, le predă celor de la FRF o lecție fabuloasă: o națională construită și condusă, inclusiv de oficialii ei, de foști mari jucători, de la Mancini la Oriali, de la Evani la De Rossi și Lombardo, în vreme ce Burleanu și compania s-au remarcat cu un singur lucru la actualul Euro, să gonească marii jucători la tribuna a II-a.
Federației Române de Fotbal trebuie să nu-i fi plăcut deloc naționala Italiei. Cu atât mai puțin faptul că a și câștigat Campionatul European. E doar o bănuială, care se bazează însă pe cel mai mare contrast pe care l-am văzut pe parcursul acestui turneu final.
Între modul în care FRF și-a tratat foștii mari jucători la primul meci disputat pe Arena Națională și strategia pe care Squadrra Azzurra a avut-o în privința alcătuirii staff-ului tehnic, dar și al delegației oficiale!
Din infern în paradis
E o diferență care provoacă multă revoltă, dar care ne și explică de ce noi tot continuăm să cădem, iar alte țări știu să-și revină, chiar și după ce au suferit drame incomparabil mai mari decât faptul că România nu mai apare pe la vreun turneu final.
Italia a murit practic în urmă cu 3 ani. Fotbalistic, evident, atunci când n-a fost la Mondial.
O întreagă națiune a suferit teribil, însă a realizat că pentru a reconstrui, pentru a te întoarce acolo unde ai fost, pentru a le recâștiga oamenilor încrederea e nevoie de un singur lucru: de fotbal făcut de fotbaliști și de foști fotbaliști.
Trei generații, o singură națională
Ce poate fi mai atrăgător pentru o națiune decât să rezoneze cu o națională care are în jurul său și în conducerea sa oameni care au însemnat ceva, în trecutul mai îndepărtat sau recent, în fotbalul mare. Italia de la acest Euro e un model, un exemplu fabulos!
Staff-ul tehnic conține nume mari și foarte mari ale Italiei fotbalistice. Oameni care au jucat, au câștigat, au pierdut, unii cu mai multe trofee, alții cu mai puține, dar oameni care au făcut fotbal. Vreo 3 generații diferite, cu o legendă de la Inter în frunte, dar și ex-jucători de la AC Milan și în special Sampdoria, echipa de suflet a lui Mancini.
O încântare
Cadrele de pe banca Italiei au fost o adevărată resursă de energie pozitivă pentru oricine e pasionat de fotbal. Indiferent că era sau nu fan al acestei naționale. Să-i vezi pe marele Gabriele Oriali mergând să facă schimbările, ca team manager, pe Gianluca Vialli chemat de Mancini în pauzele reprizelor de prelungiri pentru a discuta și a oferi un sfat sau pe Daniele De Rossi secund al lui Roberto, e realmente o încântare. De fapt, lista e mai lungă și merită redată:
Gianluca Vialli - șeful delegației Italiei
- 57 de ani
- a jucat 8 ani la Sampdoria, 4 la Juventus și 3 la Chelsea
- câștigător de Champions League cu Juventus
- semifinale de Mondial în 1990
Gabriele Oriali - team manager
- 68 de ani
- a jucat la Inter aproape un deceniu și jumătate
- campion mondial în 1982
Alberico Evani - antrenor secund
- 58 de ani
- a jucat 13 ani la AC Milan, alți 4 la Sampdoria
- dublu câștigător de Champions League cu AC Milan
- finală de Mondial în 1994
Attillio Lombardo - antrenor secund
- 55 de ani
- a jucat 7 ani la Sampdoria, câte 2 ani la Juventus și Lazio
- câștigător de Champions League cu Juventus, finalist de UCL cu Sampdoria, a luat Cupa Cupelor cu Lazio
Giulio Nuciari - antrenor secund
- 61 de ani
- fost portar, a jucat 6 ani la AC Milan, apoi 6 ani la Sampdoria
Fausto Salsano - antrenor secund
- 58 de ani
- a jucat 16 ani la Sampdoria, alți 3 la AS Roma
Daniele De Rossi - antrenor secund
- 37 de ani
- a jucat aproape 20 de ani la AS Roma și 14 ani în naționala Italiei
- campion mondial în 2006
Parcă e altceva! Parcă altfel sună și arată și un mare succes dacă el e obținut de oamenii care te-au bucurat în trecut, pe care i-ai avut ca idoli, de oameni care te-au făcut să iubești fotbalul și să te îndrăgostești de el.
Ce poate fi peste îmbrățișarea dintre Mancini și Vialli, doi vechi, foarte vechi colegi, dar mai ales prieteni, plângând amândoi după succesul de pe Wembley? Ce poate fi peste povestea de viață a lui Vialli, căruia Mancini i-a întins o mână după suferința mult prea lungă cauzată de o boală necruțătoare, cancer.
Dezvăluirea lui Cruyff vs strategia trioului Burleanu-Bodescu-Vișan
Până la urmă, e normal să fie așa. E normal să simți satisfacție mai mare când reperul unui triumf e un fost mare fotbalist. Am mai dat următorul exemplu, îl repet fiindcă și în acest context e edificator. Johan Cruyff, în cartea sa, dezvăluie că s-a simțit mai mândru atunci când a văzut că foștii săi elevi au succes aplicându-i filosofia decât atunci când a bifat chiar el succese în calitate de antrenor.
Așa și cu o națională. Dacă România ar avea performanțe, oamenii s-ar bucura, dar dacă rezultatele mari ar veni cu oameni precum Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Iordănescu, Mircea Lucescu ar avea o valoare infinit mai mare decât cu Burleanu, Bodescu, Vișan, Stoichiță.
Italia ne-a demonstrat că, până la urmă, fotbalul e al fotbaliștilor și al foștilor fotbaliști. Federația, din păcate, chiar la acest Euro, ne-a demonstrat că vede altfel lucrurile.
Victoria fotbalului autentic
Să-ți trimiți Generația de Aur la tribuna a II-a și să o inviți apoi la VIP, abia după ce presa a pus presiune și, foarte probabil, din zona politică ți s-a transmis că e o mutare de imagine absolut necesară, arată decăderea totală a fotbalului românesc. Când nu-ți bagi în seamă gloriile înseamnă că ai o cu totul altă viziune față de cea a reprezentativei care a încântat și a câștigat Euro 2020.
Degeaba anunți sponsori noi, parteneriate, accesări de funcții la UEFA și FIFA, degeaba raportezi profit și promiți ajutor electoral, dacă în esență continui să crezi că fotbalul se poate face cu non-fotbaliști.
Victoria Italiei e victoria fotbalului autentic, al celor care l-au jucat și care știu să-l facă, oferit apoi oamenilor simpli. În România e fix pe dos. Niște unii, care n-au avut aproape nimic în comun cu fotbalul, trimit fotbaliștii la tribuna a II-a, crezând că vor ști singuri să facă ceea ce n-au făcut, de fapt, niciodată.
Pagina 1 a Gazetei din 15 iunie: politicienii, conducerea FRF și șeful DNA au stat la VIP, în vreme ce Generația de Aur, în frunte cu Hagi și Gică Popescu, a fost trimisă la tribuna a II-a:
{{text}}