Italia a învins pentru că e o echipă de fotbal care joacă și gândește fotbal
Deși asta sună prost într-o lume care omoară conținutul și aleargă după pretexte, fotbalul ține de fotbal. Euro 2020 a demonstrat că valoarea vine numai din valoare.
Învinșii sunt, în ordinea răsturnată a prostiei, toți marii producători de farse care au pus ochii (și) pe fotbal.
Mai întîi, fabricanții de mitologii toxice. Presa britanică a otrăvit fiecare minut al ultimelor săptămâni cu o emisie enormă de propagandă sub-păunesciană.
Nația, Brexitul, datoria față de ’66, avioane militare salutând din cer The Team, zi liberă în caz de victorie, telegrame de la Regină și premier.
În paralel, UE a ținut să facă din Italia o ambasadoare anti-Brexit și a insultat, astfel, bunul-simț de altfel absent la Bruxelles. Ursula von der Șefa Noastră a anunțat că ține cu finalista membră a UE. Dânsa a remarcat, implicit, că naționala engleză e formată din jucători născuți imediat după Brexit.
Desertul apoteotic
În stradă, brutele engleze pocitoare de fețe alese la întâmplare au dovedit că istoria e magnifică și se repetă ca dezmăț: we will fight like the bitches!
Apoi eminentul Southgate a decis expert să îl trimită la penalty-ul decisiv pe Sako - 19 ani și zero penalty-uri executate în meciuri oficiale.
A doua zi, Southgate era tot îngemănat siamez cu prostia și promitea Cupa Mondială din Qatar. Deși victoria României la ediția din 3044 e mult mai probabilă.
Iar la sfârșit: desertul apoteotic! Protipendada engleză și intelectul european au avut un campionat excelent căci, după finală, au descoperit minereul favorit: rasismul!
Ratangiii englezi au fost insultați pentru că sunt de culoare. Nimic altceva nu contează. Imnul italian a fost huiduit de toate lumea - și de rasiști, și de anti-rasiști. Nimeni nu s-a revoltat.
În fond, așa trebuie. Imnurile naționale sunt o expresie a extremismului, iar a le huidui e și civic, și european.
Italia s-a ocupat de fotbal și a câștigat. Il Calcio nu vrea să fie altceva.
{{text}}