Anglia și Planeta sunt oripilate de glumițele rasiste la adresa celor trei ratangii din finală. Dar la Euro 2020 din 2021 au fost și alte lucruri care au deranjat, fără să li se dea atâta importanță.
Întâmplător, Rashford, Sancho și Saka, autorii ratărilor engleze decisive de la punctul cu var din finala de la Londra, sunt persoane de culoare. Tot întâmplător, englezii care au transformat, Kane și Maguire, aparțin rasei albe. Dacă tragi această concluzie ești rasist? Probabil că da. Nu te scoți nici dacă spui că și pentru Italia au ratat tot doi albi, Belotti și Jorginho.
Rasism. Dar în ce proporție?
S-au făcut, într-adevăr, glume cu conținut rasist, ceea ce e inacceptabil. S-au postat pe mediile online chipurile celor trei, s-a scris deasupra "Say Yes to Racism", s-a comentat "Look why England lost" și s-au adăugat trei emoticoane cu maimuțici. N-a fost singura postare de acest gen, au fost zeci, poate sute.
Strecurate însă printre alte zeci de milioane de postări care au vizat într-un fel sau altul finala de pe Wembley. Proporția ar defini speța prin "cazuri izolate de rasism". Nimeni însă nu s-a exprimat astfel.
Federația engleză n-a mai catadicsit să facă socoteala, să raporteze sutele la zecile de milioane. S-a mulțumit să se declare "îngrozită" și a cerut pedepse. La fel și Prințul William, care s-a arătat dezgustat și a vorbit despre "comportament abominabil".
Nu e discriminat și cel ce nu îngenunchează?
Sigur că acele postări au fost văzute în mediul online de multe milioane de oameni, și de și mai multe milioane atunci când Prințul, FA și alte instituții ale egalitarismului planetar le-au propovăduit, tocmai ca să le condamne. Și mai multe milioane de oameni, poate chiar miliarde, că ne-am înmulțit spornic pe Planetă, au văzut cum englezii au îngenuncheat cu sârg înaintea fiecărui meci, uneori împreună cu adversarii și chiar cu arbitrii, în semn de Black Lives Matter.
Aceleași milioane (spre miliarde) de oameni au fost siliți să asculte huiduielile publicului (în mare proporție britanic) la adresa celor care au refuzat să îngenuncheze. Asta nu e discriminare? Să mă huidui că n-am chef să îngenunchez alături de tine? Ba e, dar nu acel gen de discriminare care să deranjeze partea de omenire care acceptă și propovăduiește gogoșile globaliste ale mileniului trei.
England, jos medalia!
Încercăm să ieșim din zona rasismului, într-adevăr abominabil, cum zice Prințul William, dar înfăptuit, până la urmă, de niște "civili", de niște persoane particulare care au scris ce le-a trecut prin cap fiindcă nimeni nu le-a oprit să facă asta și fiindcă nici rețelele sociale (rasiste și ele?) nu le-au blocat postările și nu le-au închis conturile.
Ajungem în momentul festivității de premiere de pe Wembley. Jucătorii Albionului au trecut prin fața președintelui UEFA, care le-a atârnat după gât, fiecăruia, medaliile de argint. După ce au mai făcut un pas, cel mult doi, și-au dat jos medaliile și le-au ținut în mână. Supărați, firește, că argintul n-a fost aur. Asta ce mai e? Nu cumva o dovadă crasă de lipsă de respect? Un exemplu evident de proastă creștere?
Medaliile puteau fi din argint, din bronz, din tablă zincată sau din rigips, din orice, ele ar fi trebuit ținute la gât până se săvârșea și premierea învingătorilor italieni. Unde e legendarul fair-play britanic? Probabil că le-a scăpat în iarbă atunci când s-au ridicat din genunchi.
Cestor live matter?
Trecând alte trei zile de la finală, trebuie să fim de acord că la Banja Luka echipa campioană a României a fost salvată de la o mare rușine nu doar de golul lui Chipciu (un alb, din întâmplare), cât mai ales de intervenția minunată, din ultimele clipe de joc, a lui Mike Cestor, fără de care s-ar fi ajuns la penaltyuri și cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Euforici, putem să spunem acum „Cestor live matter?". Putem, și apoi ne continuăm procesul de pierdere completă a minților!
{{text}}