Plângăcioșii Neymar și Vialli

Eveniment de dimensiune universală - cu implicarea Reginei Elisabeta a Angliei, a primului ei ministru, inclusiv a Gazpromului, sponsorul competiției dominând reclamele de pe Wembley-ul finalei -, Euro ne-a mai oferit, dincolo de fotbalul său, încă o imagine esențială despre speța noastră care produce goalkeeperi și goleadori.

Euro 2020 a fost - până la ultima imagine a bătăliei de la porțile stadionului - un montaj permanent a două realități contrastante la orice meci; de o parte lacrimogenii - emotivii care mai cred în lacrimile lor, mai pe românește, să nu ne ferim, pișicioșii - și, de cealaltă, cei răi, opuși lor, cei care-și urlă emoțiile, bat și se bat, bătăușii disprețuind pișicioșii.

Se pare - nu s-a numărat - că răii sunt mai numeroși decât bunii. Lăcrimoșii nu au nume bun. Sunt fie ipocriți, fie proști. Proști de buni. Azi, cine nu e rău e zero.

Totuși, din acest montaj paralel cu golurile și delirul lor, nu au lipsit niciodată scenele de duioșie dintre fotbaliști. Nu știu ce impact au avut, duioșia umană nefiind o valoare cotată la Bursă.

Supraevaluatul Neymar

Două fotografii au făcut înconjurul lumii odată cu decibelii tribunelor isterizate de gol. Una este plânsul lui Neymar pe umărul lui Messi, după victoria istorică a Argentinei la Rio de Janeiro, care mi-a consolidat sentimentul sud-american al ființei mele fotbalistice.

La noi s-a scris imediat sub foto cu un accent disprețuitor "Neymar e un plângăcios!". De ce? Se aflase ce-i spusese lui Messi? Dacă îl ruga, cu ochii în lacrimi, să vină la PSG? Dacă-i șoptea valoarea contractului? De ce să nu fi vorbit de bani, ar fi fost urât?

Nu sunt fan Neymar, cred că e supraevaluat, dar a fi plângăcios nu i-ar scădea din geniul fotbalistic și mândria de a fi un fotbalist brazilian care-și felicită adversarul argentinian. Poate că asta făcea: îl felicita pe Messi! De ce nu ne trece asta prin minte?

Oare ce își spuneau Vialli și Mancini?

O a doua imagine de circulație mondială a fost plânsul lui Vialli pe umărul lui Mancini în acele minute de după izbânda lor de la Londra. Nimeni nu a făcut mișto de prelunga îmbrățișare viallistă, dominată de ceafa intens cutată a lui Gianluca. Ce-i spunea? Mor s-o știu...

Eu am dat apă la șoareci - vestită expresie daco-romană - pentru sobrietatea cu care Mancini încerca să-și stăpânească lacrimogenia. Am impresia plăcută că nici Mancini nu și-a putut stăpâni lacrimile.

Eram, bun înțeles, un pișicios de sentimental. Nu m-am simțit umilit. Dimpotrivă: am mai avut ochi să-l observ pe Harry Kane apropiindu-se de Chiellini să-l felicite, să-l îmbrățișeze. Ferice de cei buni și inteligenți! - calitate rară azi, în această lume în care ne învârtim printre contraste, contracte și, mai ales, contacte.

Și-mi vine în minte, acum, în final, fuga lui Arlauskis după Chipciu, din poarta lui pe juma de teren, să-l prindă pe Alex ca să-l îmbrățișeze, pentru golul din min. 118.

Sigur că nu va face ocolul lumii, e tot ce va rămâne din acel meci, fuga de nebun a lui Arla să-l felicite, Alex, euforic, nelăsându-se prins. Și eu am încercat să mă țin tare. Ca o stâncă. Stânca Gibraltarului. Ce îmi veni? Cică i-au dat 5 goluri uneia din Luxemburg. De unde? Din Luxemburg! Hai, hai, fără gânduri negre, și ele rele!