Închizătorii

S-a terminat vara Europeanului și a fost o splendidă vară italiană.

Am fost la Roma în ziua finalei și mai ales în noaptea care a urmat, noapte albastră, noapte magică, așa cum nu mai fusese de ani și ani - am văzut cu ochii mei o bucurie atât de mare încât din ea poate să renască o națiune.

Când ai oamenii potriviți la locul potrivit

Italia a renăscut în fotbal din motive elementare, vizibile și din spațiul unde vor să ne plece miliardarii planetei pământ: pentru că s-a ocupat de fotbal și pentru că a lăsat oamenii care se pricep să se ocupe de fotbal, pentru că Mancini a fost un vizionar și pentru că a avut un vestiar unit. Doar un vestiar unit te poate face campion, iar regula aceasta e valabilă dintotdeauna și pretutindeni.

Precum credincioșii lui Donnarumma

Sigur, nu strică să îi ai și pe Donnarumma (să fie sanctificat imediat! - au strigat, sub imperiul euforiei, romanii în noaptea aceea lângă Colosseum, precum credincioșii la moartea Papei Ioan Paul al II-lea), pe gladiatorul Bonucci și geamănul său, gladiatorul Chiellini, care are în plus aerul unui mare actor comic, inteligența unui savant și o știință a jocului de enciclopedist – știe totul și știe totul bine. Nu strică să îi ai pe Chiesa, pe Insigne și Immobile și mai ales pe Jorginho.

Oamenii care sunt peste tot

Căci dacă a făcut ceva turneul final a fost să ne deschidă ochii asupra rolului pe care îl au de jucat închizătorii, oamenii care apără apărarea. Personal, îl numesc "efectul Kanté-Jorginho".

Nu prea ai cum să mai câștigi la zi fără acești închizători care sunt în același timp cei care deschid jocul și mai sunt și pe tot terenul. Italia a fost eroică, a jucat cu o grație eficientă, în stilul ei insuportabil și minunat, dar bucuria italienilor a fost și mai frumoasă, dacă este posibil așa ceva și iată că este.

Noaptea și visele poetului

"Nu poți exagera destul importanța lumii noastre", spune un vers al poetului italian Eugenio Montale. Ca întotdeauna, poetul are dreptate, nu poți. Căci bucuria italienilor în noaptea aceea de duminică spre luni, în capitala lor, în orașul acela de biserici și pisici, a fost ea însăși o magnifică operă de artă - și am ales cu grijă adjectivul.

Căci nimeni nu merita mai mult decât acești italieni să retrăiască fericirea. Chipurile lor, steagurile lor, mașinile lor, scuterele lor, tricourile lor, urletele lor, lacrimile lor, pasiunea lor, nebunia lor de copii mari înălțându-se pe stâlpi, pe zidurile bisericilor, spre cer - toate păreau în noaptea aceea visate de un poet.

Înapoi la oile noastre

Și după o asemenea vară trebuie să ne întoarcem, cum se spune, la oile noastre, ceea ce este dureros, iar acum cu atât mai mult. După ce am fost cu toții martorii unei renașteri, întrebarea vine singură: putem și noi? Răspunsul este cunoscut și groaznic: deocamdată, nu.

Totul ar trebui să se schimbe, media, suporterii federația, societatea care slăvește infractorii eliberați condiționat, niciodată sătulă de ticăloșie și întrebarea "tu știi cine sunt eu?".

Între timp, nu mai existăm dincolo de graniță și doar noi mai știm cine sunt aceia care pun întrebarea - nimeni cu parale întâmplătoare și mofturi de lorzi. Iată că avem și noi, ca un blestem meritat, închizătorii noștri. Inchizitorii bunului-simț.