La debutul la Jocurile Olimpice, România a învins Honduras cu 1-0 fără să expedieze șut pe poartă. Dincolo de acest paradox, am observat că o echipă pregătită de Rădoi poate juca și defensiv. Ceea ce este aproape un șoc.
Context 1. România califică după 56 de ani o echipă la Jocurile Olimpice. Erau tot la Tokyo, pe când lumea nu visa la pandemie, bule sanitare și tribune goale. Ratând un penalty atunci, Gheorghe Constantin intra în memoria (negativă) colectivă. Memoria colectivă are și defectul că nu este foarte exactă, așa că trebuie spus/repetat acum, după mai bine de o jumătate de veac, că profesorul Constantin nu rata penalty-ul care ne-ar fi adus titlul olimpic, ci golul egalării din sfertul de finală cu Ungaria.
Context 2. Onorăm această calificare după 56 de ani la un turneu olimpic de fotbal cu un mesaj sfidător al celor mai importante 3 cluburi ale momentului din fotbalul românesc. CFR, FCSB și CSU au răspuns în cor: "Nu ne interesează, avem alte treburi, alte priorități". Prin urmare, exceptând clubul din Berceni, care și-a trimis la lotul olimpic al treilea portar, pe Tîrnovanu (o, pașă, cât de darnic ești!), granzii cărora le tremură chiloții în Gibraltar nu au lăsat pe nimeni la Tokyo. Așa că atunci când mai auzim discuții ori declarații despre binele general al fotbalului nostru, ca să nu mai zicem despre patriotism, dați-ne voie să schimbăm canalul. În contextul contextului, Hagi cu al său Farul/Viitorul merită un salut de respect.
Text 1. Am început ezitant partida cu Honduras, o echipă suficient de tehnică și cu o talie medie mai bună decât a noastră. Mereu această problemă. Există oare o națională pe fața pământului cu medie de înălțime mai mică decât a României? Cu toate acestea, forțosul Benguche și ceilalți nu au profitat de aproximările în marcaj ale lui Marius Marin, Ghiță sau Pașcanu. Căci jucăm cu trei fundași centrali, asta este inovația lui Rădoi. Se vede lipsa de omogenitate și, hai să o spunem, se simte valoarea modestă a lotului nostru. Florin Ștefan nu are echipă, pe Tudor Băluță n-a reușit nici Mircea Lucescu să îl pună pe picioare, Ponferradina lui Pașcanu pare o rețetă de paella. Iar Dobre de la Dijon și Rațiu de la Villarreal, de la care te aștepți să aducă un suflu occidental, arată de parcă nu ar fi trecut niciodată granița.
Text 2. Terminăm prima repriză fără șut pe poartă, dar cu 1-0 pe tabelă după autogolul lui Oliva. Asta da eficiență! Hondurienii, în schimb, au motive să fie nemulțumiți, statistica ofensivă fiindu-le net favorabilă. Diferență mare între această selecționată olimpică și echipa care a obținut acum doi ani calificarea, mergând până în semifinalele Europeanului de tineret. Repriza secundă accentuează scenariul primei părți, cu Hondurasul atacând și România apărându-se. Mișcăm totuși pe contraatac, mai ales după ieșirea lui George Ganea, aparițiile lui Sefer și Sântean fiind două mutări inspirate ale selecționerului. Terminăm meciul fără șut pe poartă, dar victorioși, ceea ce este o performanță de-a dreptul fabuloasă.
Concluzie. Am văzut că o echipă antrenată de Mirel Rădoi poate și știe să se apere, ceea ce este deja un câștig enorm. Posibil să fie și un necesar experiment pentru naționala mare. Victoria cu Honduras (semifinalistă a ediției trecute a Jocurilor) este prețioasă și este baza pe care se poate clădi în drumul spre fazele superioare ale competiției. Este greu de crezut că vom mai câștiga netrimițând niciun șut pe poartă cu Noua Zeelandă sau cu Coreea de Sud.
{{text}}