La 36 de ani și la a cincea Olimpiadă a sa, Ana Maria Popescu nu s-a predat nici vârstei, nici pandemiei și a dus finala până la ultimul său strop de inspirație și de durere. Ca să pierzi două finale supreme, ai nevoie de o demnitate sportivă care te califică printre Nemuritorii sportului nostru.
Ana Maria Popescu a avut nevoie de o jumătate de zi să ajungă în finala olimpică de azi. O jumătate de zi și un sfert de secol de muncă de ocnă. E a doua finală de JO individuală pentru sportiva în vârstă de 36 de ani, după cea pe care a pierdut-o în 2008, la Beijing.
Doar de trei ori în istorie, România a câștigat titlul suprem la o probă individuală de scrimă: Ionel Drâmbă în 1968, Laura Badea în 1996 și Mihai Covaliu în 2000.
Dar nici unul dintre acești uriași campioni n-a reușit să ajungă în două finale, cum a izbutit Ana.
Istoria a găsit-o pe Ana Maria grupată în ”calm, concentrare și acțiuni”, așa cum a sesizat Roxana Fleșeru, colega mea mult mai pricepută la scrimă. În sporturile individuale, acțiunile înseamnă inteligență, turnată în capacitatea de a-ți conduce adversarul spre derularea pe care o dorești tu. Iar când nu poți asta, pentru că e imposibil ca sportiv să domini toate asalturile, apare rezistența la neobișnuit, la impredictibil. Acesta a fost mereu punctul forte al Anei, o sportivă care s-a hrănit cu sentimentul că lumea e împotrivă și că ea nu se va îndupleca.
La Rio, Ana Maria venea după eșecul de la Londra, când tot norodul microbist vedea scrima feminină favorită. În Anglia n-am luat nimic la fete, doar argintul la echipa de sabie băieți.
Când s-a dat jos din avion în Brazilia, era agitația cu Zika, mulți sportivi renunțaseră, Ana Maria și-a dus bagajul mare cât China la autocar și a spus: ”Ce așteptăm de la noi? Să ne întoarcem sănătoase acasă”. Vorbea serios. Și au luat aur cu echipa de fete, sigurul aur românesc acum patru ani, aur care a salvat o ediție deprimantă pentru team România.
Astăzi, la a cincea sa Olimpiadă, Ana Maria Popescu și-a jucat ceva mai mult decât propriu crepuscul. Noi, în sport, am ajuns să trăim din amintiri și asta ne doare.
Suntem ca un personaj al romancierului italian Alessandro Baricco, despre care scrie: ”Aflată în imposibilitatea de a dispune de un viitor fericit și-a construit un trecut fericit”.
Când marii campioni refuză să se predea, și asta a făcut Ana la Tokyo, ne simțim mai inspirați și mai puțin neputincioși. A trecut aproape la pas de adversare mult mai tinere. ”La pas” e o simplificare îngrozitoare, pentru că scrima nu e doar un sport de o zi, e sport de un pas. Dacă greșești, dacă pățești ceva, nu există recurs, timpul te ia ca pe o bucată de unt și te înșiră pe podeaua sălii.
Ana a început finala bine, cu 2-0. Sun Yiwen a revenit la 3-2 Chinezoaica e o sportivă de mare valoare, are două medalii olimpice, la Rio, bronz la individual și argint cu echipa. Tușele curg greu, Ana face 5-5 când Sun se putea desprinde. Ana intră cu 7-6 înaintea ultimei reprize.
Se face 7-7. E o tensiune de nu s-ar simți un tren care ar trece prin sală.Sun răstoarnă, face 8-7. Cu un minut înainte de final, Ana reușește un atac la picior: este 8-8. Ambele sunt stângace și letale. Românca reușește să egaleze cu 5 secunde înainte de final! Se intră în minutul suplimentar. Un sfert de secol și un minut.
Sun reușește tușa de aur, antrenorul ei francez lasă orice protocol și fuge ca la wrestling.
Ana a pierdut. Dar ne-a decojit încă o dată spaima că nu doar trecutul e fericit, arătându-ne cât de bun trebuie să fii ca să poți învăța să pierzi.
{{text}}