Suntem mândri când se câștigă o medalie la Jocurile Olimpice, umplem social media, ne mirăm de condițiile de performanță, dar știm cu adevărat ce se află în spatele sportului românesc?
De cele mai multe ori, discuțiile cu marii sportivi ai României, înainte de interviuri, încep cu: „Te rog frumos, asta să n-o dai la ziar, că știi cum e sistemul!”. Nu există un fost mare sportiv sau șef de federație sportivă care să nu-i explice jurnalistului cât de greu este să faci astăzi performanță și că banii nu sunt suficienți sau nu ajung unde trebuie.
Deunăzi, ministrul Eduard Novak declara, într-un mod halucinant, dar senin: “dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să câştige sau nu câştiga medalia de aur. Problema este că din spate nu vin încă tineri”.
Atunci, ce rol aveți, domnule ministru, la MTS? Nu trebuie să căutați cu echipa de specialiști soluții pentru sportul românesc? E foarte ușor să ieșim în evidență după câștigarea medaliilor olimpice, atenție, până acum vorbim despre o medalie, dar măcar să fim responsabili. Să încercăm să transmitem că Ana-Maria Popescu este un brand de țară, că printr-o minune, la ultimele ediții de Jocuri Olimpice, scrima se întoarce cu medalii și să-i convingem pe părinți că este un sport minunat și nu foarte scump.
Sinceritatea pugiliștilor
Acum câțiva ani, un mare pugilist, Mihai Nistor, mi se plângea la radio că ar fi vrut să termine studiile, să aibă și el un sprijin din partea sportului românesc, să simtă că reprezintă România, dar urla degeaba.
Ieri, a fost eliminat de la Jocurile Olimpice tânărul Cosmin Gîrleanu, care nu a căutat o scuză, dar a oferit o explicație pentru Agerpres despre ce înseamnă susținerea Federației: “Mi-e ruşine să spun, dar nu am avut meciuri, nu am avut sparring partner, nu vreau să creadă lumea că mă plâng sau altceva. Se ştia şi dinainte. Sunt campion şi trec peste toate astea. Nu am avut recuperare după antrenament, sparring partneri, mâncare de campion după antrenament şi multe altele. Şi deşi sunt calificat de un an de zile nu am avut parte de ele. Domnul antrenor ce mai plătea, ce mai vorbea”.
Vedeți, aici este sinceritatea și iese la suprafață nemernicia sistemului, incompetența și lipsa resurselor. Până la urmă, trebuie să recunoaștem, sportul românesc este o Potemkiniadă. Și dacă nu sunteți familiarizați cu termenul, vine de la Grigori Potemkin, amantul țarinei Ecaterina a II-a, un general-feldmareșal pervers, despre care s-a spus că era un maestru al propagandei.
O legendă spune că înaintea unei vizite a împăratului Iosif al II-lea, al Poloniei, spre finalul secolului XVIII, Potemkin a ordonat ca într-un sat din Crimeea să fie construite decoruri uriașe de teatru, pentru a acoperi sărăcia și fațadele clădirilor în paragină. Regele Poloniei ar fi fost impresionat de orașul înfloritor, care în spatele decorurilor ascundea o mizerie de neînchipuit.
Sportul românesc rezistă cu aceste medalii muncite cu sudoare, cu determinare, cu emoție, care sunt din ce în ce mai puține. Medaliile strălucesc pe aceste decoruri false, decoruri susținute tot de sportivi și ascunse de un sistem, din ce în ce mai putrezit.
{{text}}