În 2009, Lipă a fost numită la conducerea federației, o responsabilitate administrativă în care mulți alți mari campioni nu au reușit. Nici ea nu a făcut, inițial, excepție, însă a pus persistența și adaptarea în locul disperării. După 12 ani, la Tokyo a venit răsplata.
Simona Radiș și Ancuța Bodnar, canotoarele care au adus miercuri dimineață primul titlu olimpic al delegației României, au 22 de ani. Erau abia născute cînd, la Jocurile Olimpice de la Sydney, România cîștiga trei medalii de aur la canotaj. Altă culoare nu exista.
La Atena, în 2004, la fel, trei medalii de aur. Apoi a început coborîșul. În 2008, la Beijing am izbutit o singură medalie de aur și un bronz. Imediat după Olimpiada din China, Elisabeta Lipă a fost aleasă președinte al Federației de Canotaj.
„Cei tineri nu știu să moară ca să învie!”
La Londra, în 2012, dezastru. Pentru prima oară în istoria participărilor olimpice, România rămâne fără medalie la canotaj.
Zdrobită, Lipă acceptă totuși interviurile. „Cei tineri nu știu să moară ca să învie!”, spune ea pentru Gazetă.
Și-a pus ochelari fumurii ca să-și mascheze lacrimile pe parcursul dialogului. ”Ăsta e păcatul tinerei generații. Noi asta făceam și asta e regula esențială a sportului de performanță. Să mori de efort, să mori de durere, ca să poți învia. Altfel nu ai nici o șansă. Ei sînt Facebook, Macebook, toată ziua, bună ziua! Cînd îi vezi, cu ochii în telefoane!”, insistă Lipă.
E o părere larg împărtășită în sport și nu numai. Că ”noi” eram altfel decît ”ei”, cei tineri. O întrebăm dacă nu își maschează prin discursuri generaționale propria răspundere ca manager de federație. Zice că nu. Știe că toată lumea îi cere demisia. Dar nu va renunța. Conversația are loc pe fundalul catedralei St. Paul, una dintre emblemele rezistenței britanice.
„Dorința trebuie antrenată. Nu poți să-ți dorești și atît. Și prețul dorinței este îndîrjirea”, încheie Elisabeta Lipă interviul. Lezate de declarațiile sale, repetate, sportivele sunt împotriva ei. Unii oameni din COSR, la fel. Ea rămâne însă.
Recuperarea gloriei
Ceea ce a urmat a fost o probă întâi de supraviețuire, apoi de ascensiune, iar astăzi de triumf. Din 9 echipaje prezente la Tokyo, 5 sunt în finale.
Am mai avut sporturi glorioase care au pălit, de pildă handbalul sau gimnastica, însă unul singur care a știut să moară și să renască: canotajul.
O explicație este aceea că președinta de la canotaj s-a adaptat în fiecare zi a acestui traseu de suferință, unic în sportul românesc. Colega mea Luminița Paul remarca felul în care Lipă a încercat antrenori români, străini, români.
Nu i-a fost teamă de ceea ce se spune despre deciziile ei, a așteptat să vadă care sunt rezultatele și a testat din nou, de cîte ori a fost nevoie. E dovada unei versatilități darwiniste ridicate la rang de carieră. Pe Darwin îl poți citi în sensul că cel mai puternic învinge sau pe un plan mult mai larg, care oferă premiul evoluției celor care se adaptează.
Lipă s-a adaptat și a construit cu temeinicie condițiile performanței pentru un nou val, care a contrazis-o și a confirmat-o. Probabil că nu există bucurie mai mare pentru un lider decât aceea de a înnoda generațiile.
Fata de 19 ani
Simona Radiș și Ancuța Bodnar au reușit la Tokyo nu doar aurul, ci și un nou record olimpic, acoperind cei 2.000 de metri în 6.41,03.
O singură dată a mai cîștigat România titlul olimpic la această probă, de dublu vâsle feminin. Era în inima Americii, la Los Angeles, în 1984. Pe podium urcau ”veterana” Marioara Popescu, de 22 de ani, și o tînără de 19 ani, ambele dintr-o generație în care cei care prinseseră războiul, foametea și anii orbi care au urmat nu aveau prea mare încredere, căci ăștia tineri păreau destul de slabi ca fibră. Numele puștoaicei era Elisabeta Lipă.
{{text}}