Penalty-urile noastre de pedeapsă

Printre motivele eurodezastrului de joi e și acela că la loviturile de departajare de la 11 m ni se cam udă pamperșii.

Toată lumea pune aceeași placă: n-ai voie să fii eliminat de kazahi și de albanezi, să nu rămâi cu nicio echipă în Conference League, competiție pe care am bombănit-o când am fost trimiși către ea, zicând că nu e de noi. Dar chiar nu e, s-a văzut asta!

Se mai perorează despre jucători modești, despre patroni care fac pe antrenorii și bineînțeles că se vrea stoarcerea unor lacrimi atunci când se vorbește despre copii și juniori, eterna și emoționanta noastră problemă. Chestiuni concrete, tehnice, tactice, prea puține. Așa suntem noi, ne place să vorbim mereu pe lângă subiect.

Istoricul bolii

Trăim de 35 de ani din acel "Apărăăăă Duckadaaaaam!". Frumoasa noastră logodnă cu penalty-urile. A urmat însă un mariaj cumplit. Irlanda în 1990, apoi Suedia 1994. Până și CFR, anul trecut, cu Dinamo Zagreb, tot de penalty-uri a pierit, când cu Golofca.

Au fost și câteva nopți fericite, Steaua cu Valencia și cu Ajax, însă de regulă în asemenea momente noi capotăm. Și parcă ne-am și obișnuit cu ideea.

Punctul cu var

Două dintre cele trei calificări din "Conference" s-au pierdut în urma execuțiilor de la punctul cu var. Moment prielnic pentru a invoca destinul, ghinionul, soarta potrivnică. Aceeași placă, e loterie, n-ai ce să faci, și așa mai departe.

Ba ai ce să faci! Să te concentrezi, să încerci să te califici, să repari ce-ai stricat, să faci ceea ce n-ai fost în stare în celelalte 210 minute până când mingea să fie așezată atât de sentențios la punctul cu var.

Ai noștri, ca brazii

Dincolo de invocarea fatalității și a loteriei, ne scuturăm repede de acuze, constatând că doi dintre ratangiii joii negre sunt străini. Doar Moruțan e produs autohton, cei de la Sepsi au altfel de pașapoarte.

Achahbar e olandez de oricine marocană, iar Rep (nu originalul Johnny, olandezul, căruia i-am luat interviu în 2008, la Amsterdam) e sloven. Asta scoate cumva din cauză izmenele veșnic ude ale populației băștinașe? Cei mai rafinați ar spune în loc de izmene ude "starea de emotivitate", dar nu prea e cazul să fim delicați.

Cum ne concentrăm

E adevărat că doi dintre cei trei ratangii sunt străini, dar echipele sunt românești. Ca și lipsa concentrării, devenită culoare locală, specific național, bun de patrimoniu, precum cârnații de Pleșcoi. Ce s-a putut observa înainte de "loteria" de la Erevan?

Că amărâții de pe locul 11 din campionatul kazah se strânseseră ciopor și se încurajau, ca înainte de încercarea vieții, în vreme ce "albii" noștri se plimbau agale, care-ncotro, mai scărpinându-se, mai trăgându-se de șort, mai aranjându-și o jambieră. La fel și în Covasna. "Meleul" lui Leo Grozavu a durat puțin, câteva clipe, doar cu jucătorii. Cei de la Spartak s-au strâns toți, cu staff cu tot, banca rămăsese goală, și au stat așa până când fluierul insistent al arbitrului i-a îndemnat să treacă la treabă.

Portarii

Nici Vlad, nici Niczuly n-au reușit să apere vreo lovitură a "Joii Negre". Nici măcar n-au fost aproape de vreuna, s-o atingă cu marginea mănușii. Vor veni acum docții și vor spune că penalty-urile nu se apără, ci se ratează. Ba se mai și apără uneori! Măcar unul din nouă sau din zece.

De când cu piciorul acela care trebuie să rămână pe linia porții până în momentul șutului, tactica parării loviturilor de la 11 metri s-a modificat puțin. Ce fac antrenorii noștri "cu portarii", cum ne-am obișnuit să-i numim? Le spun elevilor să-și aleagă un colț și să plece "la ghici"? E cam puțin.

Strigătul acela cu "Apărăăă Duckadaaaam!" abia dacă se mai aude… z