Nole dezertor

Când, în meciul crâncen cu Berrettini, la Roland Garros, Nole a smucit gestul aruncării rachetei în tribună, oprit în ultimul moment, ca să scoată apoi interminabile răcnete preistorice, am încercat să-l înțeleg. M-a speriat privirea lui în acele clipe, am scris „slavă Domnului că lui Djoković i s-a pus în mână o rachetă când era mic, și nu un kalașnikov”. Dar l-am înțeles, sau așa am crezut. 

Acum, la Tokyo, sârbul a dat drumul rachetei în tribună. Chiar dacă era un sector fără spectatori, fapta este năucitoare. N-am văzut și n-am auzit așa ceva în tot tenisul pe care l-am trăit. 

Da, nenumărați jucători au dat cu racheta de pământ. Printre „campioni”, Zverev, Kyrgios, B. Paire, Baghdatis și însuși Djoković, care au spart un număr record de rachete, uneori câte 3-4 pe meci. Chiar și pe Federer l-am văzut „răzbunându-se” astfel, într-un meci cu... Djoković. Uneori, racheta a ricoșat periculos din teren, zburând câțiva metri. 

Alteori a fost zdrobită de scaunul arbitrului, de stâlpul fileului sau de bancheta de odihnă, cum a încheiat azi Karen Khachanov finala pierdută clar în fața unui Alexander Zverev olimpian... Dar niciodată n-am văzut-o aruncată în tribună, altfel decât blând, la sfârșitul jocului, ca dar de victorie pentru public. Îmi amintesc cum Ion Țiriac, ca să n-o azvârle spre zona unui spectator care-l șicana, mi-a „înmânat” mie, băiatul de mingi, racheta.

Așa ceva pur și simplu nu se face, e un blocaj gravat în gena jucătorilor față de spațiul sacru al tribunei. Este a doua violare incredibilă a codului scris și nescris al jucătorilor profesioniști, pe care o comite Djoković după ce, la US Open de anul trecut, nervos, a expediat cu racheta, în pauză de joc, „orbește”, spre spate, o minge la înălțimea unui stat de om, lovind o arbitră în cap și doborând-o la pământ. 

Și totuși, Djoković a ofensat astfel spectatorii din întreaga lume, culmea, neprimind avertisment. Avea dreptate Carreno Busta să-i ceară arbitrului punct pierdut pentru Nole, după ce acesta a comis al doilea racket abuse, spărgând-o de stâlpul fileului, sub ochii îngroziți și gestul de apărare a feței al copilului de mingi

N-am cum să nu detest aceste adevărate acte de agresiune ale celui mai mare jucător din toate timpurile, ceea ce, după Openul Francez,  scriam că Novak este. Dar, repet, am încercat să-l înțeleg. Nu înțeleg însă neam cum se potrivesc toate astea cu dezertarea lui Novak Djoković. 

Folosesc termenul militar, pentru că imaginea pe care Nole a impus-o este cea a războinicului sârb crescut cu lupii, care nu cedează niciodată, se bate întotdeauna până la capăt. Cum să-ți lași tovarășa de luptă, pe Nina Stojanović, fără apărare în fața adversarilor Barty și Peers în meciul pentru bronzul la dublu mixt, asta, mărite Nole, nu mai pricep. 

Nu avea nicio accidentare serioasă. Da, era obosit, fizic și psihic. Dacă ar fi fost vorba de un turneu individual, nu i s-ar fi putut imputa prea mult abandonul – a făcut-o și Federer la Roland Garros, nu frumos, dar sănătos. Însă Sârbul Absolut, patriotul cu steagul pe inimă, să dea bir cu fugiții din echipa olimpică a țării sale... 

Nu găsesc decât un singur răspuns: lui GOAT Novak Djoković i-a fost frică să încaseze mental a patra înfrângere consecutivă, după căderile în fața lui Zverev, Karatsev-Vesnina și Carreño Busta.

Mulți mi-au făcut reproșuri atunci când am pomenit de kalașnikov în locul rachetei copilului Djoković. Ce vor spune acum aceiași, dacă voi face o rectificare: era vorba de un pistol automat de jucărie, cu buzzăitoare și luminițe?