În urmă cu doi ani, un editorialist al ziarului new York Times lansa timid o întrebare: “Mai este Nadia Comăneci cea mai mare gimnastă a tuturor timpurilor sau este timpul să-i lase locul lui Simone Biles?” În mijlocul acestor Jocuri Olimpice, lucrurile par lămurite pentru presa americană.
Astăzi, atât NYT, cât și Wall Street Journal o numesc pe Biles, fără ezitare, cea mai mare gimnastă a tuturor timpurilor. Iar verdictul vine în cor, nu după o uriașă victorie stropită cu aur, ci după o ceea ce în trecut ar fi fost o uriașă ratare, ba chiar o atitudine care pune la îndoială capacitatea unui sportiv de a rezista presiunii.
Presa americană a aplaudat-o pe marea atletă și i-a dat cununa așteptată, după ce aceasta s-a retras atât de la proba individuală cât și de la proba pe echipe. „Trebuie să fac ce e bine pentru mine și să-mi prioritizez sănătatea psihică și să nu-mi risc sănătatea. La finalul zilei, suntem oameni și trebuie să ne protejăm mintea și corpul, nu doar să facem ceea ce lumea așteaptă de la noi”.
Ea spusese doar cu o zi înainte că “uneori simte toată presiunea lumii pe umerii săi”. Și, chiar dacă nu se vede, presiunea este acolo. Dar ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă trebuie să ne uităm un pic în trecut.
Simone Biles este o campioană absolut uriașă. Nu ne-ar ajunge epitete și metafore pentru a o descrie. Ea a dominat gimnastica aproape un deceniu. Este multiplă medaliată olimpică și mondială, a inovat în domeniul său și a făcut lucruri interzise chiar sportivelor de top.
Dar titlul de G.O.A.T., cum îi spun anglo-saxonii, nu vine doar pentru calitatea sa sportivă. Ci și pentru că Biles vorbește și se poartă firesc, cum alții nu au putut să o facă. Biles este singura care a vorbit de abuzurile sexuale ale doctorului Nasser față de gimnastele americane, are opinii, își sprijină colegele, nu i-e teamă să spună ce crede. Mai mult, ea mănâncă și nu ascunde asta, poartă rochii, e cochetă. Pe scurt nu-și duce viața în cazarma numită gimnastică.
Și tocmai pentru acest aer de normalitate, presa americană astăzi o venerează. Pentru ieșirea din canoane.
Dar asta înseamnă, prieteni, că sportul a intrat într-o nouă epocă. Odată cu lumea asta. Și că trebuie să ne pregătim de noi valori, dar și de noi întrebări.
Este totuși o campioană care renunță cea mai mare campioană a lumii și a timpurilor? Este un jucător de top cel care spune că nu poate vorbi cu presa?
Țineți minte discuția pe care am avut-o în cazul Osaka, cea care ne-a anunțat, în premieră că nu ne este datoare cu răspunsuri. Și am spus atunci că este doar începutul.
Întreaga noastră imagine despre marii sportivi este construită pe ceea ce numim “dăruire și sacrificiu”. Știu, după atâția ani aceste cuvinte sunt uzate. Dar de fapt, ele ascund durere, învingerea unor limite și capacitatea de a rezista oricărui fel de presiune. Asta venerăm, asta iubim. Cel puțin generația mea.
Închipuiți-vă că Nadia ar fi renunțat să mai concureze pentru că avea o mână infectată. Sau că Nicolae Linca n-ar fi vrut să boxeze cu mâna sa ruptă cu care a câștigat titlul olimpic. Sau că Ivan nu ar fi dus mai departe cursa cu pagaia ruptă. Mai știți momentul în care Cristina Neagu a câștigat o Ligă Campionilor cu o gleznă făcută praf?
Dar citiți colecția de texte ale lui Cătălin Oprișan pe care Gazeta le găzduiește de ani buni. Vedeți acolo povestea danezului Wilfort care a jucat la Europene cu copilul grav bolnav în spital. Sau pe cea a lui Alex Zanardi care vrea să fie primul chiar dacă nu mai are picioare. Aduceți-vă aminte de Santi Cazorla care a revenit pe teren după ce n-a mai avut o parte din picior.
Și aș putea înșira la nesfârșit. Căci întreaga noastră mitologie despre campioni presupune eroism și durere. Lor le oferim și le conferim capacitatea de a face ceva ce nu vom putea niciodată. Căci să spunem că avem o zi proastă, putem cu toții. Și aici nu e vorba că eu aștept ca Simone Biles să facă ceva inuman și peste puteri, așa cum spune ea, ci este vorba dacă ea sau el poate face mai mult să-și depășească condiția.
Aceasta nu este o critică, este o constatare. Sportul noii generații se bazează și pe alte valori dincolo de cele numite mai sus. Și de ce nu ar fi așa? Omenirea progresează, se îmbunătățește capătă noi feluri de a-și spune povestea. Oamenii de fier chiar capătă un înveliș de catifea.
Iar asta mai înseamnă ceva. Că noii sportivi se cresc cu alte metode decât cele pe care le știam până acum. Iar lecția asta trebuie să o pricepem cât mai repede.
{{text}}