Acum, când șervețelul în care Messi și-a suflat nasul a fost scos la vânzare pentru un milion de dolari, ce sens mai are să plângi dispariția lui Gerd Muller?
Pentru ce și mai ales pentru cine această aducere aminte? Pentru niște bătrânei care i-au fost contemporani și care l-au văzut cum se înșuruba pe lângă fundașii care nu înțelegeau cum mingea intra mereu în poartă? Pentru copiii care l-au prins jucând și care acum au ajuns și ei la înfricoșătoarele porți ale așa-zisei vârste a senectuții? Nu. Sau nu doar pentru ei.
Dedicație pentru MCN
Povestea lui Gerd Muller trebuie spusă mai ales pentru generația MCN, Messi-Cristiano-Neymar. Adăugați dacă doriți și numele lui Mbappe. Trecerea lui Gerd Muller pe planeta fotbal trebuie recuperată nu pentru că atunci se juca mai rapid ori mai în forță. Dimpotrivă. De-abia vindecată după război, lumea învățase să respire în tihnă, își adusese aminte să se bucure, nu se ferea să se întristeze, să creeze, să se revolte. Pe atunci, asta însemna a trăi.
Miros a nostalgie cuvintele? Cât cuprinde! Cum să nu fii nostalgic după un timp în care fotbalul era teritoriul eroilor imperfecți? Al oamenilor care își purtau natural și calitățile, și defectele, al tinerilor care plângeau mai puțin și țineau mai mult la clubul lor. Atât de mult încât îi dăruiau întreaga viață.
Se născuse cu simțul golului. Ce simplu!
«Plinuțule, la Bayern nu se mișcă nimic fără noi», îi spunea Franz Beckenbauer lui Gerd Muller când păreau să întârzie la antrenament. Prieteni nedespărțiți, jucau la un Bayern provincial, în liga regională bavareză, dar știau că vor schimba lumea. Uli Hoeness, cel care l-a recuperat din alcoolism pe Gerd, este neechivoc. "Fără golurile lui, Bayern n-ar fi fost ce este astăzi. Fără el am fi stat și acum în dugheana în care am început în anii '60, pe Sabenerstrasse". 68 de goluri numai pentru națională din 62 de prezențe. Înțelegeți?
Dacă nu, ne ajută tot Kaiser Franz, elegantul, cerebralul Beckenbauer. Gerd făcea ce este cel mai important în fotbal. Înscria goluri. Cu o lăcomie care confisca și ultimii centimetri de teren liber dintre el și poarta adversă. Nu era înalt, nu era grațios, nu avea vreo mare detentă, nici vitezist nu era. Nici măcar nu făcea antrenamente specifice. Se născuse cu simțul golului, avea o forță incredibilă în picioare și o viteză de reacție a execuțiilor cu care paraliza fundașii și portarii.
Meșteșugul vecin cu arta
Am început prin a-l urî, am sfârșit prin a-l iubi. Atunci când a înscris golul victoriei Germaniei în finala cu Olanda din ’74 era neamțul ăla cu picioare groase și fundul jos, nici înalt, nici vreun Făt-Frumos, era unul care îmi răpea bucuria de a vedea Olanda campioană mondială.
Eroul meu se numea Johan Cruyff, mă fascina Portocala Mecanică cea hipioată și exponentă a fotbalului total. Când am început să pricep valoarea meșteșugului durabil, acela vecin cu arta, ura cea idioată s-a topit și s-a transformat în admirație. Mai târziu, prea târziu, când am aflat că mintea i-a fost furată de Alzheimer, simțeam deja că urma să pierd pe cineva drag. Uitarea de sine la care fusese el condamnat trebuia să fie motorașul plantat în pliurile inimii și amintirilor noastre.
O poveste de acum 54 de ani și niște moaște recente
În temnița nopții lui poate că s-au mai derulat imagini cu niște tineri care mergeau la antrenament veseli și convinși că vor schimba lumea înscriind goluri. Explozii pixelate cu pirueta care l-a lăsat paralizat pe Jongbloed, portarul Olandei în finala din ’74.
Ceva totuși nu s-a schimbat niciodată în viața vânătorului de goluri. Uschi, soția, i-a fost alături până în ultima clipă. Ce lecție, ce frumos!, vor exclama câțiva nostalgici. Ce demodați, vor țipa intrigați cei mai mulți.
Vă dați seama, erau împreună din 1967! Veneau din alt timp, din alt univers. Noi, în galaxia noastră, ne pregătim de pelerinaj. Urmează să ne închinăm la moaștele rezultate din secrețiile nazale ale lui Leo Messi. Cel mai probabil, catedrala unde va fi depus șervețelul sfânt va fi construită pe banii qatarienilor.
{{text}}