Privim cu circumspecție către Reykjavik și Skopje și constatăm că acasă, cu Liechtenstein, ne va arbitra o doamnă din Ucraina
Iarăși convocări la lot, iarăși emoții? Nu prea. Ne-am obișnuit să nu ne mai implicăm sufletește, cât capital sentimental mai poți investi într-o echipă care ia bătaie la Erevan și nu prea mai are, nici de doi bani, speranță de calificare la Mondiale?
Vorbim doar de meciurile oficiale, pentru că altfel ar trebui să discutăm și de eșecul "amical" cu Georgia, așa, ca să trecem în revistă aproape întreaga Transcaucazie, cu care altădată ne distram, punându-se doar problema scorului.
Metropolele derby-urilor noastre
Nu jucăm nici la Paris, nici la Londra, nici la Madrid, nici la Roma, ca să ne tremure lenjeria intimă. Speranțele noastre se leagă de două minimetropole, dacă limba română permite (îi cerem voie respectuos) acest joc de sensuri ale unui cuvânt compus. Reykjavik (joia aceasta) și Skopje (miercurea viitoare) sunt reperele geografice ale speranțelor noastre.
Între ele (duminică) avem de dat o raită pe-acasă, pentru meciul cu Liechtenstein, care merită o discuție aparte. Capitalele Islandei și Macedoniei de Nord, de care ne legăm speranțele, atâtea câte sunt, însemnau cu ani în urmă doar probe pentru staff-ul administrativ, nu și pentru echipă.
Într-o toamnă de acum fix un sfert de veac, 1996, învingeam cu 4-0 în Islanda și cu 3-0 în Macedonia (care atunci încă nu era "De Nord"). Singurele probleme au fost atunci cele de organizare. Căratul gecilor groase până aproape de Cercul Polar, în primul caz, și găsirea unui hotel decent în fosta republică ex-iugoslavă, în cazul al doilea.
Doamna din Ucraina
Ca să înțelegem exact cum suntem priviți, trebuie să citim dincolo de știrea că la București, cu Liechtenstein, vom fi arbitrați de o brigadă feminină, din Ucraina.
Fără a da cu toporul în mult-trâmbițatul egalitarism dintre sexe, nu putem să nu observăm că meciurile importante sunt încredințate, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, unor arbitri-bărbați. Trimițând o doamnă la București, Comisia de Arbitri de la UEFA, condusă de domnul Rosetti (cu care am mai avut nu demult de-a face, când cu "cazul Șovre") ne-a spus exact cine suntem.
Suntem o reprezentativă de mică dimensiune, care întâlnește acasă o reprezentativă liliputană. Doamnei Katerina Monzul, fără îndoială un arbitru foarte bun (scuzați masculinul cam forțat, egalitarismul nu prea permite folosirea termenului "arbitră"), i s-a mai încredințat în trecutul apropiat, la nivel de prime reprezentative, un derby de primă mână, cel dintre Gibraltar și San Marino.
La atac!
S-a accidentat Tănase, e convocat în continuare Andrei Vlad, se merge în continuare pe mâna lui Camora, abundă băieții care vin din ligi secunde (Marin de la Pisa, Rațiu de la Huesca), iar Mirel Rădoi ne dă senzația că e mai interesat de ceasuri și de mașini decât de calificarea pentru Qatar, pe care oricum am cam agățat-o în cuier după ce-am pierdut la Erevan.
Cert e că vom juca pe atac, vom năvăli pur și simplu peste liniile și tranșeele islandeze, liechtensteineze și nord-macedonene. Avem nevoie de 9 (nouă) puncte, absolut deloc mai puține, dacă vrem să mai tragem nădejdea calificării.
Dacă nu le obținem, nu ne rămâne de făcut altceva decât să ne roadem unghiile, după modelul brevetat de selecționer. Hai, România!
{{text}}