Pentru sănătatea noastră mintală, ar fi bine ca din această ”triplă” a naţionalei de fotbal să ieşim cu totul sau cu nimic
Pare că seamnă cu "Ori la bal, ori la spital", sau "La victorie, nuntă, la înfrângere, înmormântare", din ciclul proverbelor de care te împiedici la tot pasul în fotbal. Aici ne-a depus acest demers bezmetic de ani şi ani al unei echipe tricolore care vrea să ajungă din urmă ziua de ieri. Că tot suntem la ziceri, o ştiţi pe aia din vremurile cele mai negre ale ceauşismului (văzute azi roz de rătăciţii capitalismului): "Tot înainte! Că înainte era mai bine...".
Lașitatea și lingușeala
Acel "înainte" era pe vremea când părinţii şi bunicii noştri puteau bea un Pepsi, fuma Kent, mânca o friptură şi chiar călători în străinătate. Ce banal pare astăzi! Apoi nu s-a mai putut nimic din toate acestea pentru că un sistem tâmpit a devenit de-a dreptul criminal. Laşitatea şi linguşeala celor care voiau să se salveze individual nu doar că ne-au prăbuşit într-un nord-coreanism european, dar ne-au otrăvit şi viitorul.
Priviţi în fotbal, cât de puţini pot spune adevărul în faţă! Cât de puţini îşi asumă, chiar în această situaţie-limită, să facă o critică directă, poate fi şi constructivă, se poate!, demersului descentrat către un atac fără plasă de siguranţă al lui Mirel Rădoi!
Ne-am câştigat dreptul la a nu mai putea pierde
Nu suntem făcuţi pentru a lucra structurat, temeinic, constant. Generaţia de Aur a sfârşit în neantul de azi. Un sistem opresiv a născut cel mai bun fotbal în vreme ce o societate liberă a eşuat în această naţională care ar putea avea în curând probleme cu Gibraltar. Cu Feroe a avut. Din fericire, vorbim despre fotbal, nu despre chirurgie pe creier. Aici, din ratări nu moare nimeni, poate doar iluziile.
Şi cel mai nostim e că din cea mai de jos groapă poţi face, într-un singur meci, un salt în inimi care să ucidă memoria şi să inflameze imaginaţia. Din păcate, am trecut de momentul acesta. Ne-a entuziasmat victoria din Austria, am luat oxigen după Macedonia de Nord. Numai că ratarea timpurie a calificării la Euro, eşecul sever din Liga Naţiunilor, bătaia istorică încasată în Armenia şi campania olimpică eşuată cu felicitări au pus această naţională cu spatele la zid.
Un meci pierdut e de ajuns pentru a depune armele. În schimb, nu mai e de ajuns un singur meci câştigat pentru a reintra în cărţile calificării mondiale. Ne trebuie toate. Toate acestea din septembrie. Plus cele din octombrie. Şi noiembrie. Şi Dumnezeu mai ştie! Trebuie recuperat tot. Tot timpul pierdut. Ziua de ieri.
Nemuritoarele noastre poveşti
"Speranţă!". Asta a cerut un fan al naţionalei înaintea meciului din Islanda. Dar ştie el ce cere? Speranţă pentru ce? Pentru calificare? Pentru un joc mai bun? Mai echilibrat? Pentru alte preliminarii? Pentru altă viaţă? Naţionala e ce scoate mai bun fotbalul românesc, acela care abia a prins, cu o singură echipă, ultima cupă europeană, înfiinţată special pentru "săracii" fotbalului.
Naţionala, în viziunea lui Rădoi, e formată şi din jucători de la Crotone, Huesca, Parma, Pisa, minunate locuri de turism, păcat că se termină vacanţele. Naţionala înseamnă şi Drăguş, şi Markovici, tineri care abia şi-au revenit după lungi perioade critice şi care n-au creat mai nimic. Sunt doar promisiuni. Trăim din aer, din pariuri, din poveşti pe care ni le spunem singuri ca să ne alungăm coşmarurile. Trăim oniric. Trăim pe credit. Şi, apoi, vine realitatea ca un tren de mare viteză. Nici măcar nu vedem feţele pasagerilor.
Patriotism şi masochism
România poate bate Islanda. Nu e nicio contradicţie cu ceea ce am scris mai sus. Dar pentru asta trebuie ca toţi aceşti oameni să fie altceva decât au arătat până acum. E raţional să credem că se poate? Nu. Dar e fotbal. Şi fotbalul nu e mereu raţional. Visăm ascuns ca ei să fie altceva decât vedem noi, să ne păcălim, să ne arate ei nouă! Visăm. Vedeţi, ăsta e cusurul nostru.
{{text}}