La ce folosește victoria din Islanda?

Dacă suntem deștepți, ne poate ajuta chiar la baraj. Dacă nu suntem, o utilizăm ca revanșă sau „ca să le închidem gura”

Echipa națională câștigă așa de rar că aproape nu mai știm să ne bucurăm de victorii. Ne-am dezvățat, pentru că pe vremuri știam. Dar îți vine oare să țopăi de fericire că ai bătut Islanda? 

Sau, în fine, ce-a mai rămas din ea, după ce unii din generația lor cea mai bună (ei n-au numit-o „de aur", deși a izbutit în 2016 tot un sfert de finală, la fel ca noi în 1994) fie au îmbătrânit, fie acum hărțuiesc altceva decât ar trebui, cum ar fi minore în loc de apărări adverse.

Revanșa? Care revanșă?

De țopăit nu e cazul. N-ar fi decent, când ești pe locul patru în grupă și ai pierdut deja în Armenia. Mai tentant decât țopăiala e gândul că ne-am luat revanșa față de islandezi. Fundamental greșit! Nu ne-am luat nicio revanșă. 

Am câștigat un meci de pe parcursul grupei de calificare, pe când islandezii ne-au blocat din drumul spre turneul final, aducându-ne în amara ipostază de a nu participa la competiția din care găzduiam și noi o felie. 

Revanșă va fi când ne vom califica în fine la o competiție majoră. Și nu se va adresa islandezilor, cu ei n-avem nimic de împărțit, ci doar nouă înșine. Față de noi înșine suntem noi obligați să ne luăm revanșa, față de nimeni altcineva!

Gurile rămân deschise

Se mai folosește deseori în asemenea împrejurări, precum cea a victoriei de față, din preajma Cercului Polar, expresia aceea cu „le-am închis gura”. N-ați închis nicio gură, toate cavitățile bucale rămân larg deschhise. O gură nu se închide dând gol cu poarta goală de la un metru, nici negreșind total schimbările, ca alteori. 

Gurile se închid cu performanțe, cu victorii în serie, nu sporadice, ca aceasta și ca aceea de anul trecut (3-2 cu Austria, la Klagenfurt), care ne-a aruncat pe-o pistă falsă, făcându-ne să ne credem mai buni decât suntem și văzând apoi cum ratăm barajul de la Reykjavik și cum ne dă Norvegia 4-0, de buni ce eram.

Și încă ceva. Gurile „de închis” nu mai sunt demult ale ziariștilor. Mai des, mai mult și mai insistent decât ziariștii au obiceiul să stea cu gura deschisă și să spună ce-au de spus foști internaționali cu zeci de selecții, foști selecționeri, oameni care la viața lor mergeau în Islanda doar ca să vadă gheizerele, meciul propriu-zis fiind o simplă formalitate.

La modul concret

Așadar, dacă ar fi de tras și niște concluzii după meciul cu iubăreții islandezi, să luăm pixul și să notăm. Unu. Stanciu obligatoriu trebuie să joace mai sus, de la el a venit tot ce a fost bun în jocul nostru ofensiv. Doi. Obligatoriu trebuie să avem un mijlocaș defensiv de esență pură în fața apărării, Nedelcu sau altcineva. 

Trei. Naturalizarea lui Camora s-a obținut măcar cu cinci ani mai târziu decât era cazul. În timpul meciului de joi seara îl căutam din priviri la încălzire pe Toșca, ne gândeam la Bancu (suspendat), ba chiar la Raț, Tibi Selymes, Nae Ungureanu și tot așa, până la începuturile istoriei.

Ulița Camora

Patru. Cine a crezut că e „o soluție” Camora, s-a înșelat. Nu e o soluție, ci o uliță. Ba chiar un bulevard, numai bun ca după islandezi să-și facă și nord-macedonenii promenada tot pe-acolo, prin dreapta lor, stânga noastră. Cinci. 

La conferința de presă am înțeles de la selecționer că Markovici (unica soluție de atacant central rămasă pentru Liechtenstein, duminică) e obosit. Când a ostenit? În sfertul de oră din Islanda? La 20 de ani? Să lase oboseala, să joace fotbal, să dea goluri și să ne „închidă gura”!