Totuși, care e echipa?

După victoria cu Islanda, dar înainte de Macedonia de Nord și tot departe de Mondial, unde nu am mai ajuns de aproape un sfert de veac

Marea generație a Islandei s-a prăbușit și s-a făcut cioburi într-un colosal scandal sexual. România a învins o umbră și nici așa nu a fost ușor.

În urmă cu un an, cu naționala cu adevărat mare, deși plină de fotbaliști ajunși la vârsta îngrozitoare a pensionării, Islanda s-a distrat cu ai lui Rădoi.

Întoarcerea lui Nicușor

Dar la zi, România a fost categoric mai bună, iar Stanciu parcă l-a regăsit pe Stanciu de care se legaseră atâtea speranțe în urmă cu cinci-șase ani. Poate că de-acum încolo, cine știe, nu se mai pierde pe el însuși.

România a arătat mult mai bine decât până acum și a făcut cel mai bun meci sub Rădoi, cu excepția acelei victorii entuziasmante cu Austria. I-au ieșit toate schimbările, a pregătit meciul atent, a lucrat până și fazele fixe, și-a motivat excelent echipa.

Totuși, rămâne sentimentul că tânărul Rădoi învață meserie direct la națională, că mai cârpește, că mai ciupește o lecție, nu că ar fi venit la reprezentativă deja învățat. Și asta este, de oriunde am privi, anormal.

Fără consecvență

Iar dincolo de această evidență se află ceva grav, acel ceva care rămâne problema de fond a naționalei în ultimii ani.

Rădoi, la fel ca predecesorii săi, ca Daum sau Contra, a rulat un număr enorm de fotbaliști și tot nu s-a putut decide asupra unor puncte fixe în echipă. Știm și noi că jocul s-a schimbat, programul e mult mai aglomerat decât acum douăzeci de ani, și rareori mai găsești o formulă-standard, unsprezece seniori de drept.

Dar această fluiditate continuă nu are cum să facă bine naționalei. Dacă ea are sens la o echipă de club, cu meciuri din trei în trei zile, la reprezentativă e doar dovada lipsei unei viziuni. Altfel spus, locuim o improvizație.

Chiar și statistic e imposibil să nu-ți iasă o dată din zece încercări, cam cum îi iese lui Rădoi echipa. E bine să avem și entuziasm, dar și mai bine e să fim, totuși, lucizi și, dacă nu e prea mult, rezonabili. Și, rămânând cu picioarele pe pământ, ce vedem?

Suflare în vânt

Schimbul de generații nu s-a făcut bine, adică nu s-a făcut deloc. Fotbaliști ca Răzvan Marin sau Ianis Hagi, care, de bine, de rău, totuși joacă în Occident nu sunt titulari, deși ar merita.

Pușcaș a fost pierdut pe drum și între timp a apărut și generația Rațiu, a copiilor de români crescuți prin cele țări străine.

În afară de portarul Niță, care mereu a fost bun, în afară de Chiricheș, când nu e accidentat (adică rar), în afară de Nicușor Stanciu, cine face, totuși, parte din baza acestei piramide? Poți să construiești mereu în bătaia vântului? Nu poți.

Poate că bați Islanda în cel mai prost moment al ei în ultimul deceniu, poate bați și dârzul Lichtenstein și chiar Macedonia de Nord, venită după primul ei turneu final și după ce a rămas fără cel mai bun fotbalist din istoria ei, dar asta nu înseamnă că ai o echipă. Deși timpul, fiind timp și neavând altceva de făcut, a tot trecut.