Fotbalul de ieri al criticilor de azi

Priviți imaginea de mai jos! Într-un Dinamo-Steaua aproape arheologic, Cornel Dinu intră hotărât la Gabi Balint. E duelul bărbătesc din 1983 între doi oameni care-și permit să nu fie încântați de jocul naționalei 2021.

Abia fluierase Mateu Lahoz finalul de la Skopje că federalii noștri, delegația oficială, în frunte cu Răzvan Burleanu, porniseră a se îmbrățișa cu atâta foc de ziceai că nu se văzuseră de douăzeci de ani. Rezultat mare, un 0-0 pe pământ nord-macedonean trebuie primit cum se cuvine. Odinioară, așa ne îmbrățișam la remizele de pe Wembley…

Să fim pozitivi!

Au început să curgă imediat declarațiile celor de la fața locului și senzația era că se raportează depășirea planului de rezultate egale la hectar. Un joc prost, eminamente modest al României, terminat cu un 0-0 datorat în covârșitoare măsură lui Florin Niță, ne era prezentat ca o realizare luminoasă, ca un pisc cucerit.

Senzația era că tu, suporter albit la tâmple, om care se uită de ani și ani la fotbal, văzuseși alt meci decât cei aflați la Skopje, inclusiv decât selecționerul. Vălul a fost ridicat în momentul în care s-au terminat declarațiile și au început comentariile din studiouri. Și ei, invitații televiziunilor, văzuseră tot alt meci decât oficialii deplasați în Macedonia de Nord.

Nu presa critică

Am mai dezvoltat tema, însă trebuie reluată foarte pe scurt. Criticile la adresa jocului echipei naționale vin doar în mică măsură de la jurnaliști, așa că interogația retorică "Unde ați jucat voi fotbal?" cade. 

Cei ale căror păreri nu coincid cu ale selecționerului și ale celor din jurul său sunt foști internaționali, nume de legendă ale fotbalului nostru, trecuți și prin antrenorat, unii dintre ei chiar pe banca echipei naționale.

Cornel Dinu, Duckadam, Gabi Balint, Neluțu Sabău, Dorinel Munteanu, Ilie Dumitrescu, Panduru, Viorel Moldovan, Marica, în ordinea descrescătoare a vârstei. De multă vreme ei sesizează, atrag atenția, spun ce nu le-a plăcut și au tot dreptul s-o facă. A te plânge că ești criticat de cei pomeniți mai sus, care spun toți cam același lucru, înseamnă a trăi într-o realitate proprie, alimentată doar la flacăra înșelătoare a consensului federal.

Tablou alb-negru

Să revenim la poză, ca nu cumva cei mai tineri să creadă că fotbalul a început cu Dennis Man, adică în epoca tatuajelor contemporane. Imaginea e dintr-un Steaua-Dinamo, 23 aprilie 1983, 1-1 în Ștefan cel Mare. 

La o săptămână după marea victorie cu Italia, 1-0, 16 aprilie, când cu golul lui Boloni în poarta lui Zoff. Niciunul dintre cei doi protagoniști ai fotografiei nu jucase împotriva campioanei mondiale. Dinu era prea bătrân, avea aproape 35 de ani și peste doar două luni urma să agațe ghetele în cui. Balint era prea tânăr, abia împlinise 20 de ani, dar debutase deja la echipa națională în câteva amicale.

Joc bărbătesc

Șpagatul lui Mister, luat parcă din baletul clasic, se termină cu o talpă care caută mingea, însă e posibil să fi ajuns pe glezna puștiului cu 15 ani mai tânăr. În spatele lor, arbitrul Nicolae Rainea (și el în vârf de carieră, peste doar o lună fluiera finala CCE, Hamburg-Juventus 1-0) are fluierul în mână, nu în gură, semn că îngăduie jocul bărbătesc. Brațul stâng ridicat a lui Dinu acoperă doar pe jumătate fața lui Fane Iovan, devenit peste trei ani căpitanul de la Sevilla.

Tributul inimilor

Să mai observăm tribunele înțesate de lume, să ne mai gândim că și Dinu, și Balint au ajuns pe banca tehnică a "tricolorilor" (Gabi doar secund) și să tragem concluzia dacă azi, la 73 și 58 de ani, au sau nu dreptul cei doi să vorbească despre jocul echipei naționale. 

Și mai au comun ceva cei doi, pe lângă a iubi câinii (Dinu are doi, Balint unul). Ambii au avut probleme cu inima, poate și pentru că au pus suflet în fotbalul acesta, despre care astăzi își permit să vorbească.