„E cel mai important meci din viața mea. Am să joc ca și cum ar fi ultimul”.
Rar am văzut o greșeală psihologică mai mare în tenis. Cu această declarație, Djoković subînțelegea imaginea unei înfruntări lungi și dure cu Medvedev, ștergând din start amintirea victoriei în 3 seturi asupra rusului, de la Australian Open. Și își închidea simbolic viitorul, autopresându-se de la vestiar – „Acum ori niciodată”.
Ținta a fost GOAT, Greatest Of All Time, titlul de cel mai mare jucător al tuturor timpurilor. Dar, așa cum scriam imediat după finala de la Roland Garros și cum calculează toți specialiștii, Novak Djoković este, deja, GOAT.
Prin urmare, o vorbire mult mai potrivită ar fi fost: „Dacă nu fac acum al 21-lea GS, o să-l fac la anul”. Sau tăcerea.
Dincolo de cuvinte însă, marele sârb era conștient de un lucru: Medvedev se afla într-o formă mai bună decât el și era mai odihnit. Văzându-i meciurile de până la finală, Nole și echipa lui n-au avut cum să nu constate că, în raliurile de pe fundul terenului, Daniil este, cum se spune, unplayable – ajunge rapid la toate mingile, nu greșește nici să-l bați! și atacă letal cum are un sfert de ocazie.
Ceea ce s-a întâmplat și acum. Așa se explică desele veniri la fileu și combinațiile serviciu-voléu, o tactică neobișnuită pentru Djoković, pe care a folosit-o tot meciul și care i-a adus cele mai multe puncte din prea puținele câștigate. În rest însă, viteza și îndemânarea cu care Medvedev a recuperat mingi la limită l-au descumpănit pe Nole – de aceea a ratat atâtea puncte „plouate”, ușoare, din apropierea fileului – a lovit crispat din pricină că nu-și putea stăpâni teama: „Să vezi că o ajunge și pe-asta!...”.
Aseară, Medvedev a fost cel mai bun din lume. Totuși, deși a fost înfrânt fără milă, Novak Djoković a câștigat ceva poate mai important pentru el decât Careul de Grand Slam.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Nole cu lacrimi în ochi în timpul unui meci. Lacrimi, am putea spune, de bucurie, cu toate că știa că va pierde. Pe Nole l-a afectat dureros întotdeauna faptul că nu a fost egalul lui Federer și Nadal, și chiar al altor jucători, în simpatia publicului.
Felul lui arțăgos de a fi, de multe ori violent, și nu numai vocal, ieșirile urâte „în decor” au pus surdină comunicării cu tribunele. Oamenii l-au aplaudat de fiecare dată când a învins, dar cu o anume distanță. Nu i-au dăruit sentimentul că e „al lor”.
Acum însă, gigantica arenă newyorkeză, care de atâtea ori a fost reținută, chiar rece cu el, deși a făcut 9 finale la Flushing Meadows, câștigând 3, l-a susținut din tot sufletul, vrând parcă să-l ia pe sus spre victorie.
Au mers până dincolo de fair play, refuzând, în ciuda rugăminților repetate ale arbitrului, să oprească strigătele când Medvedev își arunca mingea servind pentru meci. Și Nole a primit în schimb ce atâta își dorea, și nu avea, în ciuda inimii trimise în cruce spre public. Și s-a topit tot, el, băiatul rău...
L-am crezut fără rezerve când, la festivitatea de premiere, tot în lacrimi, a spus că e omul cel mai fericit din lume. Căci închinătorul pravoslavnic Novak a simțit că după „Nimic fără Dumnezeu” poate fi pusă zisa apostolului Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Nici Dumnezeu.
{{text}}