Fotoreporterul Alexandra Fechete, colaborator GSP pe perioada EURO 2020, a urmărit live 19 meciuri de la turneul final și a povestit experiența într-un jurnal pentru GSP.ro.
O noapte magică. Printre lacrimi, țipete și suspine, trofeul a fost ridicat de cea mai bună echipă de la acest turneu european, confirmând încă o dată că nu talentele individuale câștigă titluri, ci grupul. Unus pro omnibus, omnes pro uno. Victoria Italiei a reprezentat pentru mine finalul perfect al unui turneu unic, din toate punctele de vedere, cu un format cu care probabil nu ne vom mai întâlni vreodată. Însă nu doar turneul de fotbal a fost unic, ci și turneul meu personal, care a început cu Roma și se termină, oarecum, tot cu Roma.
"Va fi o nebunie!" îmi spuneam încă din 2019 când cochetam cu ideea de a asista la un asemenea turneu. Apoi COVID a dat lumea peste cap, Euro 2020 avea să fie în 2021, și lucrurile au devenit incerte, de la țările care puteau sau nu găzdui meciuri, până la fanii care aveau sau nu voie în tribune. Dintr-o dată, planul meu crescuse în dificultate, însă dorința și determinarea mea de a ajunge la cât mai multe meciuri rămăseseră intacte.
Nu avea să fie ușor. Și nu mă refer doar la biletele pe care le păstrasem timp de doi ani, doar că să le văd dispărând dintr-o dată în urma re-tragerii la sorți din cauza capacității reduse a stadioanelor. Sau a numeroaselor restricții de călătorie datorate COVID-ului. Sau a zborurilor pentru care primeam un mail de CANCELED cam în fiecare zi, foarte aproape de data plecării, și care trebuiau reprogramate. Sau reprogramarea transportului de la și spre aeroport, ca urmare a schimbării zborurilor. Sau a costurilor, incluzându-le pe cele pentru testările COVID (pentru că deși eram vaccinată, pașaportul verde nu intrase încă în vigoare). Sau a completării numeroaselor documente de tip Passenger Locator. Și totuși, probabil cea mai mare provocare a fost cea fizică. Somnul nu a fost o opțiune. Orice depășea patru ore de somn era lux, iar ațipitul pe avion, un lucru de neimaginat pentru mine în alte vremuri, a devenit o obișnuință, pentru că orice oră în plus mă îndepărta de un colaps total al corpului.
Am avut serii multiple de trei (sau chiar patru) meciuri, în trei țări, în trei zile. Ba chiar și cinci zile consecutive de fotbal: pe 19 iunie în München, pe 20 iunie în Roma, pe 21 iunie în Amsterdam, pe 22 iunie în Glasgow, și pe 23 iunie în Budapesta. Practic jucam tetris cu rezervările biletelor de avion, pentru că încercam să aranjez zborurile nu doar pentru a ajunge la timp la hotel, respectiv meciuri (sau chiar și centre de testare), ci trebuia să am grijă și la escale, să nu mi se suprapună zborurile în caz de întârziere. Sevilla m-a încurcat cel mai mult din acest punct de vedere. Pe lângă asta, mi-am propus mereu să ajung la aeroport cu cel puțin trei ore înainte, pentru a și avea timp să obțin rezultatele antigen (mai toate aeroporturile aveau centre de testare și toate destinațiile îmi cereau teste negative). La care se mai adaugă ora petrecută pe drum, și practic fiecare zi era zbor -> mașină -> hotel -> meci -> hotel -> mașină -> zbor. Turneul se transformase într-un test de anduranță.
Încadrându-mă la "essential workers" datorită meseriei pe care o profesez, am evitat carantina (o poziție, de altfel, privilegiată), însă nu am evitat cele aproape 30 de teste COVID. Practic, am un test in fiecare limbă, din fiecare țară. De altfel, un lucru pe care mi l-am asumat și care a fost perfect rezonabil, având în vedere situația cu care lumea se confruntă. Primele zile au fost cele mai grele din acest punct de vedere, pentru că deși îmi luam toate măsurile de precauție, mereu aveam în minte teama de a ieși pozitivă și de a mi se da peste cap toate planurile. Însă pe măsură ce turneul avansa, mă obișnuiam tot mai mult cu gândul că urma să primesc încă un test negativ, procesul practic transformându-se într-o rutină. Mai în glumă, mai în serios, cred că am fost cea mai negativă persoană a lunii iunie.
Singurul lucru de care mă pot plânge este faptul că pe stadioane precum Allianz Arena din München sau Johan Cruijff ArenA din Amsterdam nu era de ajuns să ai un test COVID făcut în ziua respectivă, ci trebuia un test făcut la un centru local, aprobat pentru meciurile Euro 2020. Rezultatul îl primeai într-o aplicație, iar codul QR îl arătai la intrarea pe stadion. De altfel, o idee excelentă pentru a preveni “trișorii”, însă faptul că nu exista o aplicație unică pentru toate țările-gazdă, pe care centrele de testare principale să poată urca rezultatele, m-a făcut să mă confrunt cu situația în care îmi făceam trei teste COVID pe zi: unul înainte de zbor, unul PCR pentru următorul zbor, și încă unul în oraș, care să fie compatibil cu respectiva aplicație.
De fapt, am mințit. Mai sunt două lucruri de care mă pot plânge, tot legate de protocoalele COVID. La polul opus, la intrarea pe stadion în Glasgow nu se cerea nimic altceva în afară de ID și bilet, în condițiile în care Scoția e inclusă pe lista țărilor cu probleme datorită variantelor COVID. Similar, în Anglia ți se cerea să prezinți un mesaj de la NHS cu rezultatul unui test de tip Rapid Lateral Flow. Problema? Pentru acest test, asemănător celor de sarcină, trebuia să îți iei un kit de testare gratis de la farmacie și să ți-l faci tu singur, după care declarai rezultatul pe site-ul NHS de self-report. Deci puteai să ai un test pozitiv, dar tu să îl declari ca fiind negativ, doar pentru a nu rata meciul. Ah, și ca mențiune bonus, România a fost singura țară unde trebuia să plătești o taxă de 5 RON după ce arătai ori un test negativ, ori dovada de vaccinare, pentru a primi brățara de acces pe stadion.
Purtatul măștilor pe stadion a fost un protocol care a apelat la bunul simț al oamenilor. E bizar însă când auzi în difuzoare o voce care spune că masca este obligatorie și te uiți în jur și vezi mii de oameni fără. Și mai bizar este să nu se ceară purtarea ei, pe un stadion cu peste 60,000 de fani prezenți, care au văzut participarea la meciuri ca pe un act de libertate, în condițiile în care nu doar au crescut simțitor cazurile de când a început turneul, dar masca este obligatorie pentru toate celelalte spații închise, de parcă virusul are interdicție de circulație pe Wembley.
Dar cred că este timpul să vorbim și despre lucruri mai fericite, cum ar fi vocea lui Andrea Bocelli dându-mi fiori în timp ce răsuna „Nessun Dorma” pe Olimpico. Primul meci, care nu se uită niciodată, cu o Italie în control total. Meciul dintre Danemarca și Belgia, unde am fost în sectorul fanilor belgieni, chiar în spatele porții, lângă toboșar, aplaudând golul magnific al lui de Bruyne și cântând „You’ll never walk alone” pentru Eriksen. Lecția de fotbal nemțesc aplicată Portugaliei. Superbul gol al lui Modrić de pe Hampden Park și bucuria scoțienilor pentru că au reușit să marcheze măcar o dată la Euro 2020 (vorbele lor, nu ale mele).
Lucrurile pe care nu le vezi la televizor, precum aterizarea forțată a parașutistului Greenpeace de la München, cei trei fani care au încercat să îl îmbrățișeze pe Ronaldo la Budapesta sau fanul din finală care alerga la bustul gol, cu o viteză ce putea concura cu cea a jucătorilor de pe teren. Aplauzele la scenă deschisă pentru ultimul meci al lui Pandev. O reuniune Benzema-Ronaldo, eclipsată însă de emoția ungurilor din tribune care urmăreau pe telefoane rezultatul meciului ce se juca la München și treceau de la extaz la agonie la extaz și la și mai multă agonie. Victoria muncită a Italiei în fața Austriei, cu un Chiesa care demonstra că este genul de jucător care poate răsturna balanța unei partide. Hazard cel mic făcând un meci mare împotriva Portugaliei lui Cristiano. Cel mai bun meci de la acest turneu, jucat chiar la noi acasă. O altă bijuterie marca Federico Chiesa, care însă nu le-a fost italienilor suficientă pentru a câștiga meciul cu Spania în 90 de minute, trebuind să sufere cu loviturile de departajare. Meci la finalul căruia spaniolii au dat dovadă de clasă și eleganță, de la selecționerul Luis Enrique până la portarul Unai Simón felicitându-l pe Gigio Donnarumma.
Și, în mod evident, finala. Rar am simțit o emoție mai puternică precum cea în momentul în care Donnarumma a apărat ultimul penalty (și da, prefer această exprimare), după ce trecusem prin toate stările posibile în cele 120 de minute anterioare. Ce sentiment frumos să te afli de partea câștigătorilor și să poți lua parte la o bucurie colectivă—o bucurie care, nouă românilor, ne este prea des negată. Probabil de aceea Italia a devenit echipa mea de suflet de la o vârstă fragedă, pentru că tânjeam la apartenența unui grup de învingători și luptători. Victoria are gust dulce și e îmbrăcată în albastru.
Englezii au fost antagoniștii acestui turneu. În afară de propria lor națiune, nu cred să fi fost susținuți de altcineva, și chiar și suporterii englezi s-au întors împotriva aceleiași țări, că deh, nu sprijinim echipa, ci doar victoriile ei. Englezii (și aici mă refer la suporteri și nu la jucători) au făcut tot posibilul pentru a bifa cât mai multe ofense de pe lista lor de priorități. Huiduitul imnurilor echipelor adverse? Check. Huiduitul îngenuncherii în semn de solidaritate cu Black Lives Matter? Check. Batjocorirea suporterilor echipei adverse? Check. Comentarii rasiste la adresa jucătorilor? Check. Laser îndreptat spre fața portarului? Check. Cântece despre Scoția care ia bătaie pe oriunde merge? Check. Apoi să ne mai mirăm că Scoția s-a bucurat mai tare ca Italia de rezultat. Alcool,vandalizare, bătăi și lipsa oricărei măsuri de protecție sanitară? Check. Bullying-ul unei copile care plângea în brațele tatălui ei, văzând cum Germania pierde? Check.
Am văzut multă lume plângând la finală și aruncând cu tot ce apucau, și nu erau tocmai copii. Și încă nici măcar nu am vorbit despre “It’s coming homeeeee, it’s cooooming, football’s coming home!” care după cam a zecea ascultare începea să îți provoace urticarie. Sunt destul de sigură ca am ascultat-o cântată de suporteri de aproximativ 543563 ori. Nici măcar publicul de la Wimbledon nu a putut scăpa de ea. Recunosc că la început e emoționant. E emoționant să auzi zeci de mii de fani cântând la unison și să le vezi pasiunea pentru acest sport și pentru echipă. E emoționant să le vezi tranziția de la It’s coming home ca o autoironie, la It’s coming home ca speranță, și la It’s coming home ca o convingere, pe măsură ce turneul avansa. Spune It’s coming home de suficiente ori și poate o să se întâmple. Nu anul acesta însă.
Suporterii englezi reprezintă tot ce e mai frumos, dar și mai urât în fotbal. Și da, știu că englezii se apără spunând că nu toți sunt la fel, că acei oameni care fac acele lucruri lipsite de eleganță și respect sunt excepția. Dar când 50,000 de persoane din 60,000 huiduie Il Canto degli Italiani, excepția sunt cei care o fac sau cei care nu? Evident că nu toți englezii aprobă asemenea comportamente și nu toți se folosesc de pretextul fotbalului pentru a da frâu liber ultranaționalismului și a se uni într-o sete colectivă de violență. Chiar și eu am fost felicitată pentru victorie de acei englezi care au avut decența de a accepta rezultatul. Da, am avut curajul la un moment dat să îmi pun șapca și fularul cu Italia, într-o zonă în care se aflau doar suporteri englezi. Practic, echivalentul la a băga mâna în gura unui leu. Din fericire, nu m-a mușcat. Știu că nu toți englezii aprobă asemenea comportamente, dar să spui că “Doar unii fac asta” sau “Și ungurii sunt homofobi și rasiști, iar spaniolii l-au amenințat cu moartea pe Álvaro Morata și pe familia sa,” (ceea ce este de altfel adevărat) înseamnă să eviți să-ți asumi responsabilitatea și să admiți că Anglia are o problemă. Ultima impresie contează, și faptul că suporterii au avut numeroase șanse de a arăta că pot fi și altfel, fără a reuși însă, lasă un gust amar.
Să pui niște tineri să tragă penalty-urile, fără să fi apucat să aibă un simț al meciului și al mingii pentru că intraseră exclusiv pentru asta, nu este doar o eroare tactică și o lipsă de curaj din partea veteranilor care nu s-au băgat (sau nu au fost băgați) la înaintare, ci și o invitație pentru ultrași să dea frâu liber celor mai dezgustătoare abuzuri la adresa lor. Faptul că oamenii puneau la îndoială necesitatea mesajului anti-rasism înainte de începerea meciurilor Angliei, doar pentru ca astăzi aceiași oameni să condamne exact aceleași acțiuni vizate de mesaj spune tot.
Până la urmă nu știu dacă e mai mare satisfacția că Italia a câștigat sau că Anglia a pierdut. Cu tot cu penalty-ul scandalos din meciul cu Danemarca, cu tot cu avantajul de acasă și cu suporteri în tribune, cu o singură deplasare în afara Angliei, cu jumătatea de tabel mult mai accesibilă, cu finala jucată acasă… aveau drumul liber… și nici așa. Finala a părut ultimul capitol al unei înfruntări epice good versus evil. Binele a învins, iar karma și-a făcut treaba.
Englezii au ce învăța de la ucrainienii care au rămas fără resurse în meciul din sferturi. Oboseala și-a spus cuvântul, însă suporterii rămăseseră la fel de înflăcărați. Chiar și la 4-0, încă scandau U-CRA-I-NA la fel de tare ca la începutul meciului. Dacă nu știai scorul, ai fi crezut că sunt în avantaj. La final, și-au aplaudat jucătorii cu patos. Pe Wembley, destul de mulți suporteri au părăsit stadionul înainte de festivitatea de premiere. Jucătorii englezi meritau un ultim standing ovation, chiar și doar pentru faptul că i-au făcut pe oameni să creadă că într-adevăr se poate să “vină acasă”. Dacă nu îi susții indiferent de rezultatul finalei, ești un suporter de carton. Cei rămași au făcut-o. Dar puterea e în numere. Dacă facem o comparație cu publicul francez care a rămas să îi vadă pe portughezi ridicând trofeul în 2016, contrastul e evident. În primul rând, respectul pentru joc e ceea ce trebuie să “vină acasă”, și poate pe urmă vine și trofeul.
La golul lui Bonucci, bucuria mea a fost oarecum mută, pentru că îmi doream să rămân în viață până la finalul meciului. După loviturile de departajare, nimic nu a mai contat, pentru că la urma urmei, unde e farmecul fotbalului dacă nu te poți bucura de experiență, așa cum simți? Am avut norocul (și poate inspirația) de a ajunge la stadion cu mult înainte de fluierul de start și de a pleca în ultimul moment, astfel încât am ratat practic toate manifestările violente, ajungând la hotel în aproximativ două minute. Alții nu au fost la fel de norocoși, și asta va rămâne o pată neagră în istoria acestui turneu.
Alexandra FecheteSunt onorată că am putut asista la 19 din 51 de meciuri. Cele mai des primite întrebări au fost: “Ce meci vezi azi?” și “Mai poți?” Am pierdut noțiunea timpului, noțiunea zilelor, numărătoarea testelor COVID și a kilometrilor parcurși, atât pe jos, cât și în aer—și da, uneori aveam nevoie de câteva secunde ca să îmi amintesc unde voi merge în ziua următoare și ce trebuie să fac. Aveam o aplicație pentru fiecare companie aeriană pentru a nu uita de check-in, o aplicație pentru servicii de livrare de mâncare la domiciliu pentru fiecare țară, aplicații pentru taxi și transport (de exemplu, în Italia, Uber și Bolt sunt interzise), aplicații pentru a completa formularele de intrare în diverse țări și pentru a primi rezultate COVID. Deci dacă cineva e tentat să spună că mă invidiază pentru norocul de a vedea atâtea meciuri, norocul a constituit o mică parte din întreaga experiență. Când oamenii spun că mă invidiază, de fapt invidiază cele 90+ de minute pe stadioane, nu și tot parcursul până acolo. Sânge, transpirație și lacrimi. La asta se rezumă totul. Ah, plus o valiză șchioapă, cu mânerul rupt și cu învelișul crăpat, cam de pe la jumătatea turneului.
Regrete? Că am ratat stadioanele din Baku și St. Petersburg. Că Elveția a avut cele mai leneșe lovituri de departajare în meciul contra Spaniei, Sommer meritând mult mai mult. Că Ungaria de pe teren era eclipsată de Ungaria din tribune. Că Danemarca a fost eliminată în acel mod pe care îl știm cu toții. Că mulți fani nu s-au putut deplasa pentru a-și susține favoriții, astfel că majoritatea galeriilor erau unilaterale. Că nu am putut face pozele dorite fix la cel mai bun meci al turneului, de pe Arena Națională (încă nu pot trece peste asta). Că am fost la Spania-Suedia, probabil cel mai plictisitor meci de la turneu, într-o căldură absolut năucitoare. În apărarea mea însă, când am luat decizia de a asista la meci, mă așteptam să îi văd pe Sergio Ramos și Zlatan Ibrahimović și apoi nu a mai fost cale de întoarcere. Că stewarzii și voluntarii ar avea nevoie de o lună de vacanță ca să își revină după această experiență. Și doresc să profit de moment pentru a menționa că nu doar Italia e campioana turneului, ci sutele de persoane care ne-au ghidat, ne-au încurajat, ne-au urat o seară frumoasă și să ne bucurăm de meciuri, ne-au întrebat dacă avem nevoie de ajutor sau au încercat să țină lucrurile (și oamenii) sub control.
Însă cel mai mare regret, care coincide și cu unul dintre cele mai frumoase momente de la turneu: cel în care Arena Națională răsună de strigătele RO-MÂ-NI-A! RO-MÂ-NI-A! Suporterii români prezenți la Franța – Elveția meritau ca naționala noastră să se califice. Ca jucător, dacă vezi acele imagini fără să te întrebi de ce nu ești și tu acolo pe teren alături de coechipieri sau fără să simți că acei suporteri merită mai mult, poți foarte bine să te retragi de la națională, pentru că nu ai ce căuta acolo. Și mă întorc din nou la Ucraina, vecinii noștri—o echipă mică în stare să le pună probleme echipelor mari, luptând cu îndârjire până în ultima clipă și marcând goluri spectaculoase. De ce nu putem să fim și noi așa? Ca de altfel, deși probabil ne doare să recunoaștem, și Ungaria s-ar fi calificat cu siguranță dacă era în oricare altă grupă. Nu trebuie să căutăm prea departe după exemple de AȘA DA.
Am spus la început că probabil nu vom mai avea niciodată un asemenea format—sau cel puțin nu cu atât de multe țări. Era evident că va fi un coșmar logistic, încă de dinainte ca pandemia să schimbe regulile jocului. În cea mai mare parte, erau două echipe pe teren și doar una în tribune, pentru că balanța era puternic înclinată într-o singură parte, in funcție de țara unde se juca meciul. Dar dacă pentru mine tot traseul a fost extenuant, nu îmi imaginez cum a fost pentru jucătorii care călătoreau de pe o zi pe alta, trebuind să se pregătească și să se refacă fizic, pentru a da totul pe teren. Totuși, pentru țările cu șanse reduse de a găzdui un turneu european, să vezi jucători precum Mbappé, Ronaldo, Benzema sau de Bruyne pe propriile stadioane este o amintire pe care nu o vor uita prea curând, așa cum nici eu nu voi uita că în 2021, toate drumurile au dus la Roma. „Mai poți?” Probabil că nu. „Ai mai face așa ceva?” Când e primul meci?
Meciurile văzute:
- 1) Turcia – Italia (11 iunie)
2) Anglia – Croația (13 iunie)
3) Spania – Suedia (14 iunie)
4) Franța – Germania (15 iunie)
5) Danemarca – Belgia (17 iunie) - 6) Portugalia – Germania (19 iunie)
7) Italia – Țara Galilor (20 iunie)
8) Macedonia de Nord – Olanda (21 iunie)
9) Croația – Scoția (22 iunie)
10) Portugalia – Franța (23 iunie)
11) Italia – Austria (26 iunie) - 12) Belgia – Portugalia (27 iunie)
- 13) Franța – Elveția (28 iunie)
14) Anglia – Germania (29 iunie) - 15) Belgia – Italia (2 iulie)
16) Ucraina – Anglia (3 iulie) - 17) Italia – Spania (6 iulie)
18) Anglia – Danemarca (7 iulie) - 19) Italia – Anglia (11 iulie)
{{text}}