Alegerea unui antrenor a ajuns un fel de aruncat buchetul miresei
"Nu m-a sunat nimeni de la Dinamo, dar dacă mă sună, poate mă întorc". Bunul de Dușan nu trebuia să fie atât de sfios. Putea s-o spună direct. "Dacă mă sună, mă duc". Semn de exclamare. Dușan a apărut în România ca expert în lupta la titlu şi a ajuns un atotcunoscător în salvări de la retrogradare.
Un film comic
La Dinamo, dacă ar fi după sufletul lui, că după raţiune e greu de înţeles, ar ajunge în urma lui Dario, fostul jucător la Milan şi Juve, omul care pleacă fix cum a venit, pe repede înainte. Şi care va reveni la fel, ca să plece tot aşa. Nici unul dintre cei doi nu poate (nu vrea?) să vorbească în public româneşte deşi bat aceste meleaguri de ani buni.
Nu e niciun reproş, e doar accentuarea senzaţiei că Dinamo e pentru ei un autocar în care se urcă din mers şi din care sunt ejectaţi la prima curbă. E un film comic despre o fostă mare echipă şi nişte foşti decenţi oameni de fotbal care au ajuns să joace un fel de leapşa pe cine închide ultimul lumina.
Mersul pe aer
Dinamo a luat o bătaie cruntă de la FCSB într-un meci care nu mai seamănă cu marile derbyuri nu pentru că una dintre combatante nu mai poate purta numele istoric, ci pentru că ambele au devenit ceva ce niciodată nimeni nu şi-ar fi putut imagina. Una ajunsese caricatura unui club modern, cu un patron atoateştiutor şi în toate băgător, cu antrenori de paie, aleşi pe criteriul pravoslavniciei, cealaltă virase într-un coşmar managerial, salvată de fani pentru a fi băgată în insolvenţă.
FCSB a bătut cu 6-0 după ce încasase un la fel de istoric 1-4 de la CFR. E dovada că orice se poate intâmpla atunci când vânturi aer şi vorbe, iar dedesubt nu mai e nimic, nicio plasă de salvare, când cazi, te prăbuşeşti, când aluneci, o iei la vale de-a dreptul. Toată şandramaua se prăbuşeşte la primul bobârnac.
Într-o altă dimensiune, vezi Barcelona. Tot iureşul organizatorico-financiar s-a decontat în măciuca aplicată de Bayern, cu Barca devenind pe Camp Nou un fel de Celtic de pe vremea lui Pep.
Nuntă cu contract de divorţ
Înapoi în adăpostul nostru de câini fără stăpân (iniţiativa cu patrupedele de adoptat a fost, de altfel, singura acţiune reuşită a dinamoviştilor în seara abisală). Rămâi mască în faţa acestei înghesuieli de antrenori la uşa unui club care în curând nu va mai avea nici uşă, probabil că şi ea va trebui vândută ca să îndestuleze (ce cuvânt minunat!) creditorii. Pretendenţii nu par avea niciun plan, nicio reflecţie, înainte spre prăpastie!
Dinamo ar merita, măcar pentru eforturile de a fi fost ţinută în viaţă, un proiect, pe cineva care să îşi asume, dincolo de heirup!, gestiunea celui mai eterogen vestiar din campionat, cu jucători ultranervoşi şi hiperdepresaţi, cu tineri ameţiţi de o competiţie care îi depăşeşte. Din păcate, e doar despre nume. Numele unui antrenor, numele unui club, un măritiş de interes şi ce-o vrea Ăl de Sus!
O subprofesie
Dinamo ar merita mai mult, ar merita chiar şi aceşti antrenori care sar la cap indiferent cine şi de ce le aruncă o minge dezumflată, disperaţi pentru un post de câteva luni şi un salariu de câţiva bănuţi. Am experimentat în ultima vreme toate subformele acestei profesii: antrenori păpuşăriţi de patroni, umplându-se de ridicol în dialogurile cu presa, antrenori hopa-mitică, zburând de la un club la altul fără frică, antrenori cu licenţă Pro pe post de glastre care să acopere adevăraţii antrenori fără patalama.
Vin, pleacă, azi aici, mâine dincolo, schimbă doar treningul şi oraşul, comis-voiajori ai unei lumi în criză. Şi uite aşa, de la Duşan la Duşman nu va fi decât un pas. Sau un şut. Duşman, iată un cuvânt pe care îl împărţim cu India, alături de geniile din IT şi subdezvoltarea crasă.
{{text}}