Probabil că dacă lui Guardiola i s-ar propune acum să renunțe la victoria de sâmbătă de pe "Stamford Bridge" ca s-o primească în schimb pe cea de la Porto, din mai, ar accepta în următoarea secundă. Dar asta nu se poate, fotbalul nu e film, iar trecutul rămâne trecut, cu regretele și lamentările sale. Prezentul e cel mai important, iar acest prezent ne arăta, sâmbătă dimineață, un Chelsea despre care se vorbea doar la superlativ și un Tuchel ce stârnea doar admirație.
Sâmbătă seară, percepția nu s-a schimbat cu mult. În privința lui Chelsea, mă refer. Rămâne o forță, o echipă greu de învins, o mașinărie extrem de bine pusă la punct. A apărut, în schimb, în ecuație City.
A reapărut mai bine zis, căci poate existau oameni care-l scoteau pe Guardiola din discuții. Învins de trei ori la rând de Tuchel, Pep a obținut o mică revanșă, dar dincolo de rezultat a obținut un soi de certificat pe care să-l arate oriunde ar exista un mic dubiu și care să ateste că, da, și City e foarte tare!
Guardiola a câștigat acest duel cu Tuchel pentru că a căutat mai mult succesul decât Tuchel. Germanul a fost conservator, a mers pe aceeași linie, pesemne fiind convins că e cea dreaptă și că victoria va veni din inerție. N-a venit, dar asta cred că-i va folosi în viitor.
Pep a fost, în schimb, cel care a mutat primul, iar ai săi au condus jocul aproape permanent, cu posesia cunoscută, dar și cu o presiune asfixiantă, cu un sistem defensiv ce l-a neutralizat pe Lukaku, cu un De Bruyne jucând de multe ori atacant, cu un Bernardo Silva transformat dintr-un număr 10 într-un număr 5 și cu un Grealish invitat să inventeze.
Nu demult, Tuchel spunea că, pe vremea când era la Dortmund, a stat ore bune analizând echipele lui Guardiola, încercând să-i descifreze fotbalul. E foarte posibil ca rolurile să se fi schimbat și să fie Pep acum cel care a stat ore bune ca să studieze ideile lui Tuchel. Pentru prima dată de când neamțul a venit pe "Stamford Bridge", Chelsea n-a tras niciun șut pe spațiul porții, ceea ce vorbește de la sine despre felul în care rivalii au pregătit meciul.
Ce frumoasă a devenit Serie A
După Premier League, unde bătălia e crâncenă, fiindcă orice echipă poate pune bețe-n roate favoritelor (vezi Brentford și West Ham sâmbătă), Serie A e campionatul cel mai palpitant, cu cea mai mare doză de incertitudine și cu cele mai multe echipe implicate în lupta pentru "lo scudetto". Iar Inter-Atalanta de sâmbătă ne-a arătat din plin schimbarea la față a fotbalului italian. A fost un meci splendid, cu de toate, genul acela de show stricat doar de fluierul final.
Max Allegri vorbea de trei favorite, Inter, Milan și Napoli, dar a făcut-o mai mult ca să scadă din presiunea existentă pe umerii "Bătrânei Doamne", ce nu poate fi exclusă din calcule. La fel cum nu pot fi excluși Mourinho și Sarri, la fel cum nu poate fi exclusă această Atalanta, ce pare mereu capabilă de orice, în sens pozitiv sau în sens negativ.
Paradoxul numit Atlético
Un mare paradox este Atlético Madrid! Când se așteaptă mai mult de la această echipă, atunci derapează. Rolul de mare favorită nu-i convine nicicum și asta se leagă de filosofia lui Simeone. Iar venirea lui Griezmann pare că mai mult strică. Atlético e o echipă excelent antrenată pe faza defensivă și pe ieșirea din apărare, dar nu are aceleași mecanisme în zona careului advers, iar acumularea de jucători ofensivi nu ajută, dimpotrivă, rupe echilibrul.
P.S.1
Momentul ratării penalty-ului de către Bruno Fernandes în meciul lui United cu West Ham ne arată exact unde trebuie să intervină antrenorul. Solskjaer trebuia să simtă că într-o echipă cu Cristiano Ronaldo e imposibil ca altcineva să-și asume o astfel de responsabilitate. Pentru că în mintea lui imediat încolțește gândul: "Ce-o să se spună dacă...?". Bruno Fernandes și-a schimbat felul de a trage tocmai pentru că a vrut să fie sigur și a ratat. La Cristiano, chiar dacă a mai ratat și el, gândul ăsta n-are cum să apară. Probabil că de-acum înainte va executa el, dar punctul rămâne pierdut, iar în dreptul lui Solskjaer se mai acumulează un eșec.
{{text}}