Arta de a rata penalty-uri

Pe cât de mult ne chinuim să le obținem, pe atât de nonșalant le irosim.

Pe puțini dintre noi i-a impresionat nereușita de la punctul cu var a târgovișteanului Daniel Popa în Argeș-Chindia 0-0, însă în urma șutului apărat de portarul piteștean Croitoru, rigurosul statistician Liviu Manolache a numărat 6 ratări din cele 20 de penalty-uri acordate în cele 10 etape din acest sezon. Cu alte cuvinte, o treime dintre loviturile de pedeapsă care se acordă se ratează! Mult! Nepermis de mult!

Au ratat, dar au și marcat

Riscăm să cădem pradă clișeelor, scoțându-le din raft pe acelea care spun cu toți marii fotbaliști ai lumii au ratat lovituri de la 11 metri. Într-adevăr, așa este! 

Puțini uită lacrimile lui Baggio din finala cu Brazilia, 1994. Sau șuturile eșuate ale lui Platini, Zico, Maradona, Pele, plus ale zeilor contemporani Messi și CR7. Ba chiar și sobrul Lewandowski mai greșește uneori. Dar ratările celor de mai sus devin memorabile tocmai prin caracterul lor rarisim. Procentul de nereușită e infim, tocmai de aceea e scos în față ca un fapt neobișnuit. Vorba expresiei deja consacrate: marii fotbaliști au ratat, dar au și marcat.

Momente decisive

Dacă ne uităm pe lista lui Liviu Manolache, observăm că meciurile în care s-au ratat lovituri de pedeapsă s-au terminat cu 0-0 (de două ori), 1-1 (de trei ori) și 1-0. Adică s-au irosit penalty-uri în momente-cheie, nu la 4-0, când nu prea mai contează. Și că toate penalty-urile ratate ar fi putut oferi alt deznodământ respectivelor meciuri. 

Pe lista ratangiilor, pe lângă amintitul deja Popa, găsim nume de specialiști ai genului, precum Florin Tănase, Gustavo, Mitrea de la Sepsi (altădată redutabil la acest capitol), Cascini de la Clinceni, Chamed de la Gaz Metan. Adică oameni pe șutul cărora echipele lor chiar se bazează.

Poarta, cât gâtul sticlei

Odată, un bun fotbalist român, om cu destule selecții în echipa națională și un executant cu procent acceptabil de transformare, alături de care urmăream un meci, mi-a zis: „Nu te gândi că e mare poarta aia, că nu e. Când te apropii de minge ți se pare mai îngustă decât gâtul sticlei!” 

Ce facem ca să nu mai fie poarta cât gâtul sticlei? Exersăm la antrenamente, până când poarta se lărgește cât vrem noi! Se pare că asta nu prea se mai face, rămasul după antrenamente și trasul de la 11 metri până se întunecă. 

Acum, de când cu povestea cu portarul care trebuie să țină un picior pe linia porții, câți executanți și-au schimbat „modul de lucru”? Nu în sensul „Lambadei” practicate adesea de Florin Tănase, ci în sensul de a da tare, pe un colț, astfel ca portarul, chiar dacă ghicește colțul (noua regulă a micșorat șansele goalkeeper-ilor), să nu aibă ce să mai facă?

În Europa ne-a costat

Imposibil de încheiat această discuție fără a ne reaminti cu regret că în sezonul european în curs două dintre echipele noastre, FCSB și Sepsi, au părăsit scena în urma loviturilor de departajare. La fel ca și CFR anul trecut, clujenii ratând drumul spre Champions League în fața lui Dinamo Zagreb din același motiv. Când în campionat se ratează un penalty din trei, multe șanse nu ne prea rămân.