Cînd nu dă sfaturi pe teme vaccinale, Jurgen Klopp are dreptate. Dacă Mohamed Salah marca minunea din meciul cu City, dar avea scris pe spate Messi sau Ronaldo, golul ar fi devenit subiect unic pentru un deceniu de acum înainte. Dar pe Salah scrie doar Salah. De cinci ani la Liverpool, din ce în ce mai bun, chiar la 29 de ani, perfect discret și mereu gata să mai producă o capodoperă.
Și atunci? De ce nu e Salah așezat măcar cu un raft mai sus? De ce nu e Salah descris drept ce e pe cifre, tehnică și artă: cel mai bun jucător al lumii. Unii cred că Salah are ghinionul de a juca într-o linie de atac scăpărătoare. Prea mult succes colateral strică. Sadio Mane, Diogo Jota și Roberto Firmino sunt vinovați prin propriile calități. Alții dau vina pe năravul lui "diving".
Salah știe să caute și să obțină penalty-uri fictive. West Ham, Everton și Leicester pot oferi relații, pe baza meciurilor din sezonul trecut. Poate că ostilitatea englezilor față de diving explică multe. Recent presa a dezgropat episodul uluitor cu Didier Drogba huiduit de galeria Chelsea pentru simulări de care urma să beneficieze Chelsea. Dar să nu uităm: dinastia Casei de Diving numără maeștri cu imagine și cotă intactă - Ronaldo, Neymar, Suarez și chiar Messi.
Rămâne deficiența geografică: Salah e egiptean. Adică vine dintr-un tărâm străin de fotbalul mare. Dar Elneny și Mido au fost titulari la Arsenal și Tottenham, fără ca tribuna să fi protestat cu harta în față.
În sfârșit, tot ce mai e de luat în seamă e mistica. Un mare jucător e sanctificat numai dacă vrea și poate să intre pe radarul de adorație. Adică să își promoveze misterul și să stimuleze apetitul altora pentru cultul supereroului. Salah nu știe sau nu e interesat. Și asta înseamnă că nu ne e contemporan, ci joacă in absentia. Ca o fantomă productivă.
{{text}}