Când te întâlneşti cu Germania e ca şi cum te-ai întâlni cu un asteroid. Daună totală. Singura şansă e să fim inteligenţi. Asta da provocare!
Miza e limitarea scorului. Armenii au aflat-o prea târziu şi în curând cu ei va fi meciul pe care trebuie neapărat să îl câştigăm, altfel ne moare şi speranţa. Ca să punem răul în faţă, vineri seara vom avea măcar două puncte întârziere faţă de rivalele la locul 2, cel care te mai lasă să crezi, în mod parşiv, că poţi ajunge la Cupa Mondială pe calea celor două baraje. Numai că dacă vezi ce adversare putem avea acolo, îţi vine să arunci de acum prosopul. Dar nu-l arunci.
Te ştergi cu el pe faţă şi socoteşti în continuare. Şi ştim mereu că atunci când fotbalul o dă pe aritmetică e de rău. Atunci ce să facem?
Cu Cerul la atac!
Întâi o rugăciune, două pentru ca Islanda să încurce Armenia vineri. Macedonia bate Liechtenstein (aici scuipatul în sân e în zadar) şi stăm aşa: Armenia 12 puncte (dacă ne aude Ăl de Sus), Macedonia 12, noi 10. Apoi tragem câteva cruci şi punem iarbă sub tricou ca să batem Armenia luni, dar nu mai invocăm Divinitatea la Macedonia-Germania, că e inutil. Nemţii, după umilinţa de acasă şi dornici să încheie povestea pe primul loc în grupă, nu vor sta la multe poveşti. România 13, Macedonia şi Armenia 12.
Cu drag!
Încărcaţi cu credinţa că Dumezeu e român (cum ar putea îndrăzni să aibă altă naţionalitate?!), mergem apoi pe un egal între Armenia şi Macedonia, deşi aici trebuie aprinse baterii de lumânari, nu e treabă simplă. Dar se poate. Hai că se poate!
Noi batem Islanda şi uite aşa România 16, Macedonia şi Armenia 13, fie ghinionul la ei, Doamne-ajută! Cu drag, ne răspunde El, adoptând noul salut universal de mall. Aici, sigur, veţi zice: gata, suntem finalişti! În fine, semifinalişti, ideea e că am ajuns la liman. Da, dar numai dacă toată schema pravoslavnică de mai sus se îndeplineşte la milimetru. Dacă nu, ne întoarcem la vineri. Buna zi de vineri. Zi de sfinţenie pentru unii, de club pentru toţi ceilalţi.
Curajul de a gândi altfel
E posibil ca Drăguţul să aibă alte treburi (deh, se apropie naşterea unei rude importante) şi la capătul capătului să ne trezim la egalitate de puncte cu Armenia sau Macedonia. Departajarea o face golaverajul. O să fiţi tentaţi să spuneţi că îl reglăm la ultimul meci cu Liechtenstein, dar nu e aşa simplu, nu avem o naţională care să aterizeze la punct fix, nimic nu e la fix pe aici, de la trenuri la guverne. Iată de ce meciul cu Germania de vineri e unul în care nu trebuie "să luăm multe".
Ştiu, mulţi, mai ales din fotbal, se vor ofusca la aceste cuvinte, adică ce, n-avem încredere în băieţi, mai ales după ultimele meciuri?!
Ce ne șoptește rațiunea
Avem, avem, dar mai multă avem în raţiune. Iar raţiunea ne şopteşte să nu visăm cai verzi pe pereţi, ci să ne pregătim să îndurăm şi să ieşim din meciul ăsta ca din ultimul, cu un gol sub ei. Restul ţine de o minune divină, dar nu poţi chiar să îngroşi obrazul şi să-i ceri Stimabilului şi marea, şi sarea. O înfrângere mică, iată de ce avem nevoie. Pentru asta e nevoie să fie inversată abordarea clasică a unui meci, aia care zice că dacă te pregăteşti pentru victorie s-ar putea să scoţi un egal, dacă te aştepţi la un egal, vei pierde. Are cineva curajul să gândească altfel?
Bătălia pierdută din care putem câştiga
Altfel înseamnă să nu îţi ridici speranţele la altitudinea vertijului şi să-ţi propui tactic să le faci viaţa grea prin orice mijloace asumându-ţi că vei pierde. Numai aşa, fără apăsarea înfrângerii, s-ar putea obţine ceva. Psihologic, jucătorii ar trebui să facă doliul acestor trei puncte încă înainte de start şi totul va fi de câştigat. Asta nu înseamnă a sta cu gâtul la tăiere, ci a derula tone de sârmă ghimpată şi câteva baionete precise la o adică.
Rădoi nu se apără, ne-a spus-o. Dar sunt meciuri în care o apărare cinică e metoda cea mai inteligentă. Romanii i-au bătut pe gali în special pentru că aceştia atacau ca bezmeticii.
Nu poţi fi mai bun ca nemţii. Dar îi poţi enerva de moarte. Să jucăm cu armele noastre, cu cuţitaşele care nu omoară, ci îl fac pe celălalt să sângereze până la lehamite. Să jucăm cu armele celor mici. Şi Ăl Mare s-ar putea să aprecieze mai mult decât mătăniile.
{{text}}