Joc de mare calitate al Soranei Cîrstea în fața mult mai titratei Elina Svitolina. Capul de serie 4 la Indian Wells a făcut eforturi uneori disperate pentru a rezista tirului susținut al româncei.
Îmi vor rămâne în minte strigătele scoase pe lovituri de cele două: ale Svitolinei, gemute și lungi, ale Soranei, scurte și intense, ca la karate, așa cum erau și loviturile ei.
Aflată într-o perioadă fastă a carierei, Sorana elaborează mai mult cunoscutul ei stil one hit-one point, folosind stopul în toiul unui schimb tare, sau mingea înălțată și efecte suplimentare pentru a rupe ritmul. Până în ultima clipă, în tie-break-ul setului decisiv, Sorana a avut șansa de a câștiga. N-a fost să fie, dar a jucat tenis adevărat.
Simona a fost capabilă să-i facă față lui Sasnovich! Oricât de ciudat sună, așa au stat lucrurile: numărul 100 mondial, Aliaksandra, se găsește într-un moment de transă, sau „zonă”, cum se zice în NBA, când baschetbalistul strigă excitat spre antrenor: „Vezi, nu reușesc să greșesc!”.
Simona Halpe Foto: Imago
E al treilea meci în care bielorusa servește fantastic, cu procentaje de peste 90%, lovește una-ntruna exploziv, și cu dreapta, și cu reverul, și totul îi intră, chiar și improvizațiile. Nu întâmplător, proaspăta campioană US Open, Emma Răducanu, a încasat un 6-2, 6-4 de la Aliaksandra de i-au mers fulgii.
Punctul mai slab al Simonei a fost serviciul, care i-a permis lui Sasnovich să ia des inițiativa și să domine punctul. În schimb, în jocul din câmp, Halep a răspuns tare, parte în parte, ritmului drăcesc de lovituri împușcate care veneau peste ea. A izbutit să revină, de la 3-5, în primul set, de la 0-2, în al doilea, i-a creat situații dificile adversarei, dar Sasnovich și-a păstrat concentrarea beton, așa cum n-am văzut-o niciodată până la cei 27 de ani împliniți.
Această înfrângere strânsă nu trebuie s-o deturneze pe Simona de la ce joacă acum, mai ascuțit, mai agresiv, cu sfatul lui Adrian Marcu. Mi se pare calea cea bună.
Nici Naționala de fotbal a României n-a jucat rău cu Germania. A pierdut, la un gol, dar a jucat fotbal. Acesta fiind motivul pentru care l-am susținut în primăvară pe selecționerul Mirel Rădoi.
Nu am însă cum să susțin discursul lamentabil al lui Rădoi la întrebările jurnaliștilor privind prestația introdusului Ivan, vinovat pentru golul lui Müller. Tânărul selecționer a replicat ca un prim-secretar ceaușist care își „apără” echipa din județ: „Vreți să-l decapităm? Îl decapităm pe Ivan. Ați făcut-o și cu Marković. Urmează Pușcaș. Apoi îl vom decapita pe Keșeru. Pe ăștia mici noi încercăm să-i creștem, voi dați-le la cap! Voi aveți un target, acela de a distruge jucătorii”.
Ce verbe! Decapitat, dat la cap, distruge. Nu, tov. Rădoi, presa nu taie nimănui capul, dar nici nu mângâie pe cap, presa întreabă și datoria ei e să întrebe ce nu-ți convine să auzi. Să apese pe rană. Iar dumneata să răspunzi, civilizat și la obiect, dacă se poate, nu numai jurnaliștilor, ci și publicului, suporterilor care iubesc Naționala și nu încetează să spere.
Doriți critică „constructivă”, cum cerea Ion Iliescu presei care îl călca pe bătături? Ei, uite că așa ceva nu există în afara dictaturii, e o contradicție în termeni. Critica nu construiește, critica desface în bucăți ca să se vadă ce e stricat. Jurnaliștii nu sunt chemați a oferi soluții, cum mulți cer prostește; cu soluțiile, cu construcția, se ocupă antrenorul, dacă e în stare. Dacă nu, zice exact așa: „Nu el este vinovat, nu eu sunt vinovat, nici voi. E o situație care se poate întâmpla”.
Adică, pe limba prim-secretarilor: „S-a greșit, tovarăși”. „S-a greșit”, fără „cine” – cum ai zice „s-a înnorat”. Sau, „se întunericise”. Verbul ăsta impersonalizat chiar a distrus – o țară.
Culmea a atins-o dl Rădoi când l-a chemat pe jucătorul Andrei Ivan să răspundă el jurnaliștilor. Nu cred că un conducător trebuie să facă asta niciodată! El alcătuiește echipa, el stabilește tactica, el dă socoteală pentru rezultat și pentru ce s-a jucat în realitate, pe teren. Nu să încerce să împrăștie răspunderea cu jucătorii.
„Vreți circ?”, a mai întrebat selecționerul Rădoi. „Nu”, i-aș răspunde fără să stau pe gânduri, „vrem fotbal”. Diseară, cu Armenia, și mai departe.
{{text}}