Odată cu mini-turneul ăsta final din Liga Națiunilor, ne-am lămurit, dacă mai era nevoie, pentru cine a fost creată competiția. Exact, pentru echipele naționale importante, doar nu credeați că pentru de-ăștia ca noi. Și pentru buzunarul tot mai hulpav al UEFA, care nu mai știe de unde să scoată grămezile de bani pe care s-a obișnuit să stea comod.
Dincolo de frumosul spectacol pe care l-am văzut, ne-am confruntat cu o altă realitate. Cea dată de arbitraj și regulamentele după care se guvernează arbitrajul. O realitate pe care foarte mulți dintre cei implicați o tot reclamă, dar degeaba. Iar realitatea e că toate aceste reguli și regulamente par făcute de oameni pentru care mingea e un corp străin, care n-au călcat pe gazonul unui stadion decât, poate, pentru a se minuna de calitatea ierbii.
Golul cu care Franța a câștigat duminică e doar ultimul exemplu. Cu regulamentul în mână, golul e valabil, dar spiritul jocului e faultat grosolan. Ce-ar trebui să facă un fundaș într-o astfel de situație? Să nu mai atace mingea, așteptând să vadă dacă e salvat de un fanion?
Și cum rămâne cu avantajul luat de atacantul advers? Dacă atacantul nu era acolo, beneficiind de acel avantaj, apărătorul nu mai ataca acea minge, o lăsa să curgă lin. Și dacă, să presupunem, că atacantul era cu 4 metri mai în față în faza respectivă, ce s-ar fi întâmplat? Golul ar fi fost validat, evident, căci așa sună regulamentul.
Când vine vorba de arbitraj, lucrurile ar trebui să fie simple. Să existe niște reguli clare, eventual niște chichițe pe care să le știe perfect cei cu fluierul. Astăzi însă arbitrajul pare făcut mai mult să încurce, căci habar n-avem când e henț, când e fault de galben, când e de eliminare, când mingea e sub control sau acțiunea involuntară.
Astăzi, arbitrajul pare un pic încurcat de fotbal.
Un trofeu pentru Deschamps
Altfel, Franța a câștigat un trofeu ce devenise brusc important pentru Didier Deschamps. Deasupra capului său se tot învârteau semne de întrebare, dornice să devină semne de exclamare. Putem doar să ne imaginăm ce discuții ar fi început în presa franceză, care și-așa chestiona capacitatea selecționerului de a mai sta în fruntea unei reprezentative pe care a urcat-o pe vârful cel mai înalt, dacă Franța nu câștiga, în primul rând semifinala cu Belgia.
Franța a întors însă cu Belgia o tabelă potrivnică, la fel cum a făcut-o și cu Spania, iar semnele de întrebare de care aminteam s-au transformat în emoticoanele alea simpatice, cu acea față zâmbitoare și roșie în obraji. O roșeață care poate induce și ideea de mică jenă, căci Franța de azi, la cum arată și la ce bază de selecție are, parcă ar merita să producă și un altfel de fotbal decât cel pe care-l gândește Deschamps.
De fapt, inamicul Franței e chiar Franța. Franța care a câștigat un Mondial cu aceste idei vs Franța care vrea spectacol. Dilema asta îl va însoți pe Deschamps până în Qatar, fiindcă apoi e de presupus că va pleca. E o dilemă însă destul de veche, pe care o are, cred, și Luis Enrique, adept al unei filozofii un pic diferite.
Și totuși care e cheia succesului? A avea posesie nu înseamnă că domini meciul. Până una alta, domină cel ce impune jocul care-i convine. Chiar dacă asta înseamnă să te bazezi pe inspirația și valoarea unor atacanți care, împreună, fac ravagii. Ideea e să-i ai.
{{text}}