Timpul fără urme

În urma unui Dinamo-Rapid, scor 1-1, joc mediocru salvat de două goluri superbe, marcate de Torje și Carnat.

Pe de o parte, cine a apucat să vadă fotbalul românesc acum cincizeci de ani, acum patruzeci, acum treizeci, acum douăzeci (ba chiar și acum zece ani) știe că nu a fost, slavă zeilor, dintotdeauna așa.

Au existat și alte vremuri, au fost și alte meciuri, au călcat gazonul mari fotbaliști cărora le-a stat bine și în alb-roșu și în vișiniu (Lupu sau Sabău sunt primii la care mă gândesc), iar un nume ca acela al lui Mircea Lucescu e respectat (sau ar trebui să fie) și în Ștefan cel Mare, și în Giulești.

Acela care a apucat să vadă

Dinamo și Rapid au avut echipe memorabile, au făcut jocuri antologice, unele la care te gândești și după o viață de om. Acela care a apucat să vadă toate acestea (sau măcar o parte dintre ele) este foarte bogat, fiindcă, din fericire, pe pământ, avuția nu se socotește doar în parale. Amintirile sunt importante, fotbalul este, mai ales, tradiție, este istorie, fără să fie muzeu anchilozat.

Regretul că Torje...

Pe de altă parte, Dinamo și Rapid, varianta 2021, n-aveau cum să fie altfel decât ceea ce sunt jucătorii de pe teren. Și ce sunt? Să ne uităm la autorii golurilor – goluri splendide, de generic. Torje e un jucător talentat care nu și-a împlinit potențialul, un risipitor. A prins și meciuri cu Rapid din 2008. De altfel, de treisprezece ani n-a mai câștigat Rapidul, care, răstimp, a coborât în ligile mici și s-a întors de acolo renăscut.

Am mai scris: și Dinamo trebuia să retrogradeze, nu să fie salvată pe colțul mesei. Să retrogradeze, să sufere și să revină așezată pe baze profesioniste.

Iar acum un deceniu, tânărul pe atunci Torje reușea să marcheze la fel de spectaculos, semn că nu execuțiile (care vin din talent, care vin din instinct) i-au lipsit pentru a face o carieră în fotbalul mare. N-a făcut. A plecat la Udinese pentru cinci milioane de euro și a avut destinul eternului împrumutat care sfârșește la echipe de duzină din Turcia.

România e o altă planetă

Iar Carnat (campion al României la fotbal, totuși) n-a apucat în toată viața lui, nu doar în cea de fotbalist, să vadă România la un Campionat Mondial de fotbal.

Iar în tot acest timp nu s-a construit pentru viitor nimic sau aproape nimic, culegem roadele indiferenței noastre, Liga I e un campionat modest, cu fotbaliști care joacă fragmentat și marchează întâmplător, la un corner sau după un șut care vine ca o amintire din alte timpuri. Diferența dintre cursivitatea meciurilor din campionate care contează și al nostru e ca de la pământ la cea mai îndepărtată planetă din galaxie.

Unde e nordul?

Și cel mai rău e altceva: fotbalul de acum nu lasă urme, nu dă amintiri. Noi, măcar, am avut Generația de Neuitat (cum bine i-a spus Răducioiu), cei de mâine nu vor avea nicio amintire și vor trăi așa, mereu într-un prezent falsificat, între un scandal inutil și următorul, cu modele grotești, indivizi care n-au ieșit nici din comuna primitivă.

Dinamo-Rapid a fost un meci moale, ca între o candidată la retrogradare și o nou-promovată. Rednic și Iosif sunt doi antrenori buni, dar nu sunt magicieni. Au iepuri leșinați în joben și niciun nord în baghetă.

La urma-urmei, bine că s-au marcat și golurile acelea și, mai ales, bine nu s-a întâmplat și o tragedie cu Răuță. În loc de concluzie, o retorică dureroasă: oare cum va arăta fotbalul românesc peste alți zece ani? Spre deosebire de creștere, coborârea chiar poate fi continuă.

PS: Într-o zi de 25 octombrie, acum nouăzeci și șase de ani, se năștea Ioan Chirilă. Nu trebuie și nu poate să fie uitat: Ioan Chirilă avea să ajungă un mare cronicar, cronicarul timpurilor acelea miraculoase, care ne-au dat amintiri. A murit într-o zi urâtă de toamnă, pe 21 noiembrie 1999. De atunci, în fotbalul românesc e mereu ceață.