În după amiaza zilei de 17 octombrie 2021, în două colțuri ale Europei, la 1500 de kilometri unul de altul, două evenimente desfășurate simultan, ne arătau câteva lucruri despre gloria și măreția fotbalului modern. Și despre confuziile pe care adesea chiar și cele mai sănătoase societăți le fac între succes și bani.
Cele două povești fotbalistice se scriu atât de diferit, că aparent nu au treaba una cu alta, dar numai împreună capătă sens.
Să mergem așadar, întâi, în nordul rece și cețos al Angliei, la Newcastle United, club care în curând va împlini 129 de lupte, stabilitate și mândrie. Suporterii săi au umplut stadionul și străzile și au turnat mai abitir berea, căci cred că tocmai au fost salvați.
Salvarea este de la nimic, căci cel mai rău lucru pe care-l puteau trăi era să retrogradeze în a doua liga. Iar infamul înlăturat era doar prea sărac, mincinos, controversat, iar uneori avea darul de a bea bere în peluză. Dar marea vinovăție a patronului Mike Ashley pare să fi fost că nu avea banii lui Abramovic, cu care să mai aducă un titlu la Newcastle.
Suporterii cred acum că noii proprietari, un fel de Harapi Albi, vor face din club măcar un Real Madrid. Marea bucurie a orașului este că însuși prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, un om care face parte dintr-o familie ale cărei averi nu are margini, și-a coborât bunătatea și dărnicia asupra echipei pentru care cântă Sting și Mark Knopfler.
Este adevărat, politica nu-l lasă pe MBS, cum e numit, să fie proprietar de-a dreptul, așa că acesta o face prin intermediari, un fond de investiții condus de Amanda Staveley, o aristocrată britanică, blondă și frumoasă, pe care o urăsc mai toți bărbații de afaceri din City-ul londonez.
Doamna Staveley a fost amenințată de mică cu dezmoștenirea și de atunci a devenit de fier, construind o avere uriașă, dar mai ales un portofoliu de relații care o fac “afaceristul cu cele mai bune conexiuni în lumea arabă.” Ea a fost cea care i-a adus și pe prinții din Dubai la Manchester City.
Că doamna Staveley este doar un paravan frumos, asta se discută, însă, chiar mai mult decât ceea ce este adevărata poveste. Clubul Newcastle a devenit proprietatea unui politician autoritar, de-a dreptul dictatorial.
De la preluarea puterii în anul 2017, MBS a instituit un sistem de poliție politică însemnând arestări, abuzuri, tortură, șantaj și îndepărtarea din țară și funcții a mii de oameni de afaceri, rivali sau membri ai elitei politice. Acuzația generală este de corupție și asta rezonează cu publicul larg al Arabiei Saudite, sătul și el de propria elită politică.
Regimul lui MBS a făcut mai mult decât atât. El a ucis cu sânge rece oameni care se opun sau îl critică pe prințul moștenitor. 15 asasini trimiși din Arabia Saudită l-au ucis în sediul Ambasadei din Turcia pe jurnalistul opozant Jamal Khashoggi. Corpul său a fost tăiat bucăți și scos din ambasadă în valize, în timp ce logodnica îl aștepta afară. Dovezile sunt publicate chiar de serviciile de informații americane.
Hatice Cengiz, logodnica lui Khashoggi cere de atunci pedeapsa pentru MBS. Aceasta nu a venit, dar măcar aplauzele din Newcastle au fost răsunătoare. Ca pe vremuri când cabotinul de Mike Ashley făcea doar crima de a îmbrăca tricoul de suporter în tribuna oficială, faptă abominabilă în ochii autorităților fotbalistice engleze.
După toate acestea, este timpul să mergem în a doua așezare invocată, mai la sud și mai la cald cu 1500 de kilometri. Este tot după amiază, 17 octombrie, când câteva mii de oameni se adună în Palau de Barcelona ca să discute bugetul unui club măreț, cam furat și o țâră falimentar.
Ei chiar încearcă să salveze Barcelona, trecută printr-o criză a lăcomiei, de la ceea ce ar trebui să fie o desființare financiară. Conducătorii le prezintă planul, le arată nevoia de a împrumuta încă 1,5 miliarde de euro, ca să reconstruiască și să stea în viață.
Aici nu e nici bere, nu sunt nici aplauze. Ci doar oameni care stau la rând ca să vorbească, să critice, să pună întrebări. Să spună „da” sau „nu” unor idei. Și, mai ales, să-i ia la întrebări pe cei care au onoarea vremelnică de a răspunde de un club așa de mare și ajuns acum așa de cerșetor. E un exercițiu democratic care nici măcar nu are capăt. În patru ore de discuții, nu s-a reușit votarea punctelor importante. Iar ședința s-a întrerupt, căci începea meciul cu Valencia.
Miile de proprietari liberi și săraci ai unui mare club s-au îndreptat apoi spre stadion ca să aplaude doar o echipă din rămășițe, care nu mai este ea însăși, dar care știe că povestea nu se scrie mai departe decât în felul nostru corect și echilibrat. Cu dureri, bătăi de cap, greșeli, lăcomie, durere, dar prețuind întotdeauna lucrurile drepte. Și sperând că ele vor ieși la iveală mai devreme sau mai târziu. Și niciodată aplaudând minciuna.
Poate, peste câțiva ani, Newcastle să aibă bugetul Barcelonei, să aibă un deceniu minunat în care să lupte pentru Liga Campionilor sau să fie casa unor mari jucători pe care lumea să-i iubească. Dar eu voi continua să cred că minunea fotbalului se scrie acolo, pe străzile de pe lângă Palau Barcelona, unde câteva mii de oameni ar fi în stare să aducă tot ce au pe acasă ca să-și scrie povestea mai departe. Și unde întrebările, dezbaterea și votul vor face mereu diferența în fața unui prinț călare pe cel mai scump cal alb.
{{text}}