O bombă între noi, emotivii.
Serios vorbind - cum scria ieri TRU de la Londra -, nu a mai existat în istoria fotbalului englez un 0-5 pe Old Trafford între Liverpool și United. La ei, seriozitatea se numără în secole. Nu te poți pune cu memoria campionatului englez.
Nu am fost în viață când, în 1895, Liverpool, pe teren propriu, i-a administrat un 7-1 lui United, cum scrie în vastul memorial englez. Acest 0-5 la Manchester acasă ar fi unic în istoria lor.
Prietenul meu, „cormoranul” indispus
Ca de obicei, când dau peste ceva unic în istoria fotbalului, mă bucur. Înseamnă că trăiesc chiar dacă nu eram în viață în 1895. Ca atare, mi-am sunat prietenul „cormoran” să știu ce mai face după acest 5-0 și să-l felicit, cum altfel? Era ușor indispus.
Cum? De ce? Fiindcă - din motive cu totul particulare - nu văzuse Liverpool - United 5-0 la clubul lor din Berthelot, ci undeva la niște prieteni civili, unde nu putea să se desfășoare cum s-ar fi cuvenit.
Adică să răcnească după fiecare gol, să spargă ceva și să se dezlănțuie. Era un motiv serios ca să fie indispus. Hei, cum ar fi fost la clubul lor!? Îi lipseau pereții, scrumierele...
Acel zâmbet al lui Mo
L-am înțeles, ca între doi emotivi, după cum ne numește și ne admite Klopp. După care am trecut la meci. Adică la Ronaldo și Salah.
Ce a făcut unul și ce a făcut celălalt, eu divulgându-i ce m-a obsedat tot meciul: cum a trăit Ronaldo un 0-5... cum a suportat hattrick-ul lui Salah... cum n-a făcut nimic important decât un fault grosolan, care nu-i stă în caracter, pentru care merita eliminat.
Toate astea în timp ce Mo zbârnâia pe teren, zâmbind permanent după ratarea fiecărui gol nemarcat. Ce mă enervează la el: zâmbetul permanent. Ceea ce nu mă împiedică să-l văd în topul pentru Balonul de Aur al 4-lea, după Lewa, Messi și Benzema.
Bomba cu ceas, Cristiano!
După ce a făcut pe Old Trafford, nu am nicio obiecție. Să ia Salah aurul, după ce i-a făcut lui Ronaldo, tot acolo. Nu am mai trăit un meci în care lui CR7 să i se confiște mingea, să fie obligat să asiste la un antrenament de pase ale adversarului, să fie redus la câțiva pași amărâți în așteptarea mingii.
Era un Ronaldo de doi bani. La capătul ultimelor 15 minute, m-am trezit articulând: ăsta n-a fost meci!
Prietenul meu „cormoranul” mă asculta pregătindu-mi o bombă. Cu siguranța celui care știe totul din fotbalul englez, m-a lăsat să-l plâng pe Cristiano (ca și mine, îi recunoaște geniul, dar nu e un fan al lui...) ca să-mi comunice cu un calm englezesc că se vorbește insistent de instalarea lui Ronaldo ca antrenor în locul nesăratului nostru norvegian.
Milă? Nu!
Mai mult, prietenul meu mi-a mărturisit că i s-a făcut milă de omul acesta. Cât timp a durat prim-planul cu ieșirea lui de pe teren, cât timp aparatele îl surprindeau ridicând ochii la cer, lui, celui numit de noi, între prieteni, Felipe, i s-a făcut milă de antrenorul umilit al rivalei.
Mie, nu!, țin să precizez. Biiine, să vină Ronaldo!
{{text}}