Salah nu poate fi oprit. Dar Man. U cade din motive independente de stângul lui Salah. Boala e mentală și se cheamă gigantism sau aroganță, sau aplecarea omului spre poziția fixă care descrie propria statuie.
O privire către Spania e educativă. Man. U se va recunoaște postum în fantoma fostului serai LaLiga. Azi, Barca și Real fac un El Clasico de Plastico. O imitație anostă a meciului care schimba periodic istoria fotbalului.
Real și Barca mai joacă doar spre a avertiza: grandoarea duce la mediocritate. Man. U a urmat cu sârg cursurile acestei instituții de tasat valori și a susținut licența sub satârul lui Salah. 0-5 vine din istoria recentă a unui club care a uitat cum a făcut istorie.
Prea multă dare de mână într-o mână care cheltuie aiurea nu rezolvă nimic. Pogba și faultul lui agrar au costat 89 de milioane de lire. Dacă vrea să vrea ceva, Man. U trebuie să își mute privirea din cimitirul spaniol. Liverpool e o lecție și asta nu din pricina lui Salah. Poate că enervanta abstinență a lui Klopp, refuznicul de megatransferuri, are un rost.
Poate că dacă fugi după Ronaldo, se cheamă că ești agent Hollywood, locul în care fotbalul e necunoscut. Și, sigur, dacă încetezi să delirezi înainte de fiecare meci, e de folos.
La ce bun discursurile amplificate în tot stadionul pe tema „Man. U, the greatest club in the world”? Asta, Man. U n-a fost niciodată. Nici măcar pe vremea când abia-abia dădea un 8-2 lui Arsenal (28 august 2011).
Nici când Solskjaer dădea golul doi din două, în ultimele două minute ale finalei cu Bayern (26 mai 1999).
Și nici când George Best își făcea de cap cu orice fundaș intrat în zona de sacrificiu (mai puțin de 1 metru distanță). Man. U a fost altceva. A fost Manchester United. Un club neînchipuit de serios.
{{text}}